Acum 27 de ani Republica Moldova îşi declara independenţa, pornind pe drumul lung şi anevoios al consolidării democraţiei, statului de drept, al reformelor etc. A fost un rezultat firesc al mişcării de eliberare naţională care cuprinse mai multe republici unionale, inclusiv Republica Moldova, la finele anilor 80 ai secolului trecut, dar şi al fericitului concurs de împrejurări care se crease la acea perioadă în plan internaţional şi regional. Însă, chiar şi după 27 de ani rămâne actuală întrebarea: este oare Moldova cu adevărat un stat independent sau independenţa există doar pe hârtie? Pentru a răspunde la această întrebare, e necesar să analizăm situaţia sub mai multe aspecte, inclusiv sub aspectul condiţiilor minime pe care trebuie să le întrunească un stat.
În primul rând, se impune o analiză la capitolul „simbolică statală”. La prima etapă de după declararea independenţei, sub influenţa mişcării de eliberare naţională, principalele „atribute ale statalităţii” au purtat o puternică amprentă românească. Drapelul de stat aprobat atunci era şi este şi acum unul asemănător celui al României (cu excepţia stemei amplasate pe Tricolorul moldovenesc), imnul („Deşteaptă-te, române”) în primii ani de independenţă a fost identic cu cel al României (ulterior el a fost înlocuit cu „Limba noastră”), limba de stat declarată iniţial era româna (ulterior, denumirea acesteia a fost schimbată, la nivel de Constituţie, în moldovenească). Nu mă voi apuca să judec pe cât de justificate au fost aceste decizii la acea perioadă, dar nici pe cât de justificate au fost deciziile ulterioare de revizuire ale lor (în cazul imnului şi limbii). Cert este că noua simbolică statală a tânărului stat independent din start a fot respinsă de o bună parte din cetăţeni. Este vorba în special de reprezentanţii minorităţilor naţionale, mai ales de etnicii ruşi, care, până la destrămarea URSS, erau reprezentanţi ai populaţiei majoritare, iar peste noapte au devenit minoritari. Pentru aceştia o eventuală unire cu România (despre care se vorbea mult în primii ani de independenţă) era echivalentul unei mari tragedii, de aceea din start ei au ocupat o poziţie destul de dură în raport cu mişcarea de eliberare şi renaştere naţională. Iar aceasta a pus bazele unei divizări clare a societăţii moldoveneşti pe principii etnice, efectele căreia se resimt şi acum. Simbolica statală poate deveni un element ce ar asigura unitatea poporului RM, însă pentru aceasta e nevoie să fie abordată cu maximă corectitudine şi într-un mod vizionar.
Moldova nu se poate lăuda nici cu faptul că ar fi de facto un stat integru din punct de vedere teritorial. Războiul de pe Nistru din 1992, care a izbucnit la mai puţin de un an de la proclamarea independenţei, şi-a lăsat amprenta asupra dezvoltării ţării în general, consecinţele sale nefiind depăşite nici până astăzi. Ţara continuă să rămână divizată din punct de vedere teritorial, pe teritoriul său existând şi un stat autoproclamat. În consecinţă, nu există un spaţiu economic, cultural, politic etc. unic, ţara nu-şi poate controla eficient frontierele, nu poate combate contrabanda, corupţia etc. Nemaivorbind de faptul că problema transnistreană înseamnă un focar permanent de instabilitate şi o ameninţare la adresa securităţii în întreaga regiune.
Nici din punct de vedere al securităţii statului Republica Moldova nu a reuşit să înregistreze progrese substanţiale. Astfel, în anii de independenţă, Moldova nu a putut să-şi fortifice securitatea energetică pe cala identificării surselor energetice de alternativă. Securitatea economică este la un nivel extrem de redus, Moldova fiind permanent ameninţară de crize. Securitatea alimentară este o problemă care apare cu o periodicitate de invidiat în prim planul discuţiilor.
În anii de independenţă, economia Republicii Moldova a cunoscut mai degrabă o involuţie decât o evoluţie (cu excepţia unor perioade anume), bugetul ţării a fost alimentat preponderent de remitenţe şi de intrări de granturi şi credite din exterior, mediul de afaceri a fost în mare parte compromis de nivelul destul de ridicat al corupţiei şi birocraţiei, ceea ce a frânat libera iniţiativă economică.
Nici la capitolul demografie situaţia nu este deloc mai bună. În special în ultimul deceniu a căpătat amploare fenomenul migraţiei forţei de muncă, peste hotare plecând, după unele date, peste un milion de cetăţeni. Aceasta a generat mai multe fenomene negative care au afectat dezvoltarea ţării în general, inclusiv: depopularea satelor, degradarea agriculturii, distrugerea a zeci de mii de familii şi, ca urmare, copii rămaşi fără îngrijire părintească. Banii trimişi acasă de moldovenii plecaţi la munci peste hotare se regăsesc în special în consum, alimentând indirect bugetul de stat, iar exodul populaţiei continuă chiar şi în condiţiile în care majoritatea statelor europene se confruntă cu efectele unei profunde crize financiar-economice. Potrivit unor estimări, peste 200 de ani Republica Moldova ar putea în genere rămâne fără locuitori.
27 de ani de independenţă nu au însemnat şi 27 de ani de bunăstare. Din contra, Republica Moldova a ajuns cel mai sărac stat din Europa, majoritatea pensionarilor având un venit mai mic decât minimul de existenţă. Despre falimentul sistemului de asistenţă social utilizat în Moldova se vorbeşte deja deschis şi tot mai des se aud afirmaţii despre noile probleme de ordin major care ar putea arunca în aer întregul sistem de protecţie socială. Spre exemplu, în prezent la un pensionar din Moldova revin 1,3 angajaţi, pe când normal ar fi ca la un pensionar să revină 5-6 angajaţi. Acest raport, care continuă să se înrăutăţească, ar putea atinge un nivel critic într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat.
Exemple de acest fel ar mai putea fi invocate, dar şi aşa este clar că, la 27 de ani de la proclamarea independenţei, Republica Moldova are mai multe probleme decât realizări. Şi dacă situaţia nu se a schimba în anii următori, putem asista la consecinţe extrem de grave.
