foto: prosport.ro

Campion naţional al Republicii Moldova la box, Ştefan Roşca a suferit la 17 ani un accident care l-a lăsat în scaunul cu rotile. Nu s-a lăsat răpus şi a făcut performanţă în alt spor. În ultimii şase ani, a devenit dublu campion european şi a participat şi la Jocurile Paralimpice de la Londra din 2012, la proba de powerlifting, unde a ocupat locul 9. Este primul student într-un scaun cu rotile admis la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Chişinău, iar de anul trecut este student şi la Facultatea de Drept, scrie prosport.ro.

La 17 ani, Ştefan Roşca avea în palmares un titlu de campion naţional la box. O performanţă care-i deschidea noi perspective. Un rezultat ce-l alimenta cu ambiţie şi îi creştea nivelul de energie. Iar cascada de propuneri a survenit firesc. N-a trecut mult timp şi o invitaţie din partea unui antrenor din România pentru a se muta în Bucureşti îi invada deja mintea de visuri.

„Era totul stabilit. Deja visam la titluri europene, mondiale, la Jocurile Olimpice, la medalii”, zâmbeşte trist fostul pugilist. Niciun scenariu imaginat nu avea să-l pregătească pentru realitate. Provenit dintr-o familie modestă, cu mama plecată în Israel pentru a câştiga un ban în plus şi pentru a-i ajuta pe cei doi copii şi cu un tată care lucra cu ziua, pe Ştefan îl găseai cu greu. Fie la sală antrenându-se, fie alergând în jurul satului Sadaclia, unul din care se visa plecat încă din perioada în care a început să câştige primele competiţii de box. „Voiam să văd lumea, ştiam că e mai mult pentru mine decât asta”, continuă Ştefan. Simţea că are toată lumea la picioare. Se imagina cu medalii la gât şi, mai departe, cu centuri pline de diamante pe post de brâu. Respira. Lovea. Eschiva. Lupta. Cădea. Cu acelaşi vis în minte. Nici prin gând nu-i trecea faptul că majoratul şi-l va petrece pe un pat de spital. În comă. Ce s-a întâmplat de fapt?

O zi obişnuită de vară. Soarele tocmai intrase în nori, iar antrenamentul fizic se apropia de final. Mintea îi era străfulgerată de petrecerea de majorat, iar plicul din sertar continua să exercite o atracţie magnetică asupra lui. Urma să vină în România şi să cucerească lumea. Urma să atingă cu mânuşa învelită în catifea noi provocări. Dar…

S-a trezit din comă de ziua lui. Ştefan deschide o nouă fereastră în trecut. „Alergam ca de obicei. Aproape se întunecase afară, când am observat un cocostârc pe firele electrice. Se zbătea între viaţă şi moarte. Nu am stat prea mult pe gânduri şi m-am urcat pe stâlpul respectiv să îl salvez”. O decizie pripită avea să-l arunce pe tipul săritor în lupta dintre viaţă şi moarte.

Ştefan a fost electrocutat şi a rămas atârnat de fire. O imagine ce-l bântuie neîncetat. Tatăl său a fost cel care a reuşit să-l coboare, după ce toţi localnicii l-au alertat. Şi-a salvat fiul, dar s-a ales şi el cu o arsură puternică la mână: „Nu mai ţin minte cum am ajuns la el. Vecinii spun că am urcat foarte uşor. Eram în stare de şoc”, spune ca tatăl său ca şi cum ar povesti un film. La două ore distanţă a sosit şi ambulanţa: „Puteam să mor de două ori până atunci”, îşi aminteşte Ştefan. A intrat în comă la puţin timp după ce a fost electrocutat şi nimeni nu îi mai dădea vreo şansă: „Vecinii îi ziceau lui tata să se ducă acasă şi să înceapă pregătirile pentru înmormântare, să nu mai sprijine degeaba pereţii spitalului”. Părinţii n-au căzut în mlaştina suferinţei şi au continuat să spere. Au înălţat rugăciuni cu o voce sfârşită şi au tocit covoarele cabinetelor medicale. În căutarea unor sfaturi. În căutarea unor capete de aţă.

De ziua lui, spre seară, Ştefan s-a trezit din comă. Când nimeni nu îi mai dădea nicio şansă, a decis să lupte pentru viaţa lui.

„Gata, eu nu o să mai merg niciodată!” Picioarele suferiseră arsuri mult prea grave, astfel că i-au fost amputate la puţin timp de la sosirea în spital. S-a trezit fără ele: „Mi-am dat pătura la o parte şi am simţit un gol în stomac. Unul imens. Mi-am spus că e totul gata pentru mine, nu o să mai merg niciodată. Nu ştiam dacă să fiu recunoscător că trăiesc. În momentele alea îmi treceau tot felul de gânduri prin minte”. A văzut empatia din ochii colegilor, prietenilor, dar şi familiei. A pretins faptul că îi este bine, sperând că astfel le va oferi o speranţă şi celor din jur. În scurt timp joaca de-a mima s-a transformat în realitate: „Am fost cât pe ce să intru în depresie. Mă prefăceam că sunt puternic. Până să ies din spital eram deja. Nu se terminase nimic pentru mine, lucrurile abia începeau”. Ştefan s-a externat câteva zile mai târziu într-un scaun cu rotile. Unul oferit de o necunoscută care avea să-i devină a doua mamă.

Trezit din comă şi cu un zâmbet trist pe chip, Ştefan a primit într-o seară vizita Silviei Zaharia. Femeia citise un anunţ dintr-un ziar. De fapt, zărise cu coada ochiului câteva paragrafe din el. Familia ruga pe oricine pentru ajutor. Mamă a unui băiat de vârsta lui Ştefan, aceasta a decis să se implice: „O zi întreagă l-am căutat. Când l-am găsit, mi s-au înmuiat picioarele. Avea febră mare de la amputaţie şi abia reuşea să scoată câteva cuvinte”. Şi n-a stat o clipă.

I-a cumpărat un scaun cu rotile şi a ţinut constant legătura cu el. Iar vreme de un an de zile i-a căutat sponsori pentru primele proteze. Singura ei rugăminte era ca băiatul să ia note mari la şcoală şi să nu-şi piardă speranţa. A ascultat-o, astfel că în 2008, Ştefan Roşca devenea primul student într-un scaun cu rotile admis la o instituţie cu profil sportiv din Chişinău.

Nu s-a oprit nici aici. A reuşit să spargă şi alte bariere. În perioada recuperării de după accident, Ştefan a început să ridice greutăţi. Un antrenor profesionist l-a observat şi i-a propus o colaborare, una pe care nu a refuzat-o: „Am fost impresionat de ambiţia lui. Venise în capitală şi reuşise să se integreze printre studenţi. Mereu îmi zicea că oamenii se obişnuiesc mai greu cu el în scaunul cu rotile, că la început sunt reticenţi, dar apoi revin la sentimente mai bune şi îl tratează precum un om obişnuit”, dezvăluie antrenorul. La scurt timp, Ştefan şi-a propus participarea la Campionatul Mondial, dar statul nu i-a furnizat banii la timp şi nu a mai ajuns la el. Părerea de rău a durat câteva zile. Revenit în sală cu o şi mai mare ambiţie, Ştefan a luat totul de la capăt: „Am avut 30 de prieteni înainte de accident. După ce am devenit incapabil să mai merg cu ei în vacanţe, să ies, să mă distrez, am rămas doar cu trei”. Astfel şi-a concentrat toată atenţia pe performanţă. Iar rezultatele nu au întârziat să apară.

Viaţa bate filmul. Aflat în perioada creşterii, Ştefan s-a văzut în scurt timp nevoit să renunţe la protezele care îi rămăseseră mici. S-a întors în scaunul cu rotile, cel pe care îl primise în ziua externării. Aceeaşi Silvia Zaharia i-a făcut rost de altele. Mai bune. Între timp învăţase să înoate: „Văzusem la televizor un om care era în situaţia mea. Şi mi-am zis că pot să fac şi eu asta. Pai de ce nu?”. A jucat chiar şi tenis de câmp în cărucior, cucerind locul I la campionatul ţărilor balcanice. Până în prezent, Ştefan Roşca se poate lăuda cu faptul că a sfidat moartea şi că a nu a renunţat atunci când mulţi ar fi făcut asta. A participat la Jocurile Paralimpice de la Londra din 2012, la haltere, unde s-a clasat în primii zece în proba de powerlifting, ocupând locul 9. I s-a îndeplinit visul Jocurilor Olimpice. Peste ani, la un alt sport şi într-o cu totul altă conjunctură. Dar e dovada vie că viaţa bate filmul. Întotdeauna.