Foarte rar vezi o femeie împlinită din toate punctele de vedere, însă un exemplu în acest sens este stewardesa Anna Ariesan. S-a născut în Moldova, însă de ani buni România i-a oferit ceea ce-și dorea cel mai mult de la viață, o carieră și o familie frumoasă. Anna de 8 ani trăiește propriul vis și anume acela de-a fi deasupra norilor. Deși are un program instabil și nu știi exact când are curse, CURENTUL.md a reușit să realizeze un interviu cu ea și vă invităm să aflați mai multe informații din bucătăria acestei meserii.

CURENTUL.md: Cum ați ajuns să fiți stewardesă? Care sunt începuturile carierei dvs în aviație?

Anna Ariesan: Să fiu stewardesă mi­-am dorit încă de când eram copil! Mătușa mea care locuiește în România era stewardesă și o dată pe an venea la noi în vizită. Mă fascina cum se îmbrăca, ce povești îmi spunea despre cât e de frumos să zbori și mai ales eram înnebuniți de cadourile pe care le aducea din străinătate, blugi, cola sau gumă de mestecat. Cam așa s­-a născut și dorința mea de a ajunge acolo sus, într-­un avion care să mă ducă departe, să văd țări și locuri diferite!

C.: Deși sunteți născută în Republica Moldova, în prezent munciți pentru o companie din România. De ce?

A. A.: În Moldova m­-am născut, însă România este a doua mea casă, țara adoptivă care mi-­a oferit șansa să vin la o facultate pe care am absolvit­-o în 2003, Facultatea de Biologie din cadrul Universității București. Acest lucru se datorează mamei mele căreia îi sunt recunoscătoare pentru faptul că la 18 ani mi-a făcut cadou o bursă de studii aici în România. Am știut încă din primul an de facultate că voi rămâne aici, în București, deși nu mi-a fost ușor! Am avut tendința să renunț de multe ori, mă simțeam singură, eram departe de părinți. Eram refuzată și mi se închideau uși doar pentru că eram moldoveancă, însă asta nu m­-a făcut să cedez, ba dimpotrivă, fiecare eșec devenea o provocare pentru mine, deveneam și mai ambiţioasă, dar și hotărâtă să obțin ceva. Asta am simțit­-o din plin în anii în care am încercat să devin cetățean român. Și odată cu lupta pe care o duceam cu autoritățile române pentru a obține acel certificat de cetățenie, am făcut și Școala de Stewardese. Dorința și visul de a zbura devenise un țel pentru mine, o prioritate la care îndrăzneam să cred că va deveni realitate, deși părea imposibil din cauza obstacolelor pe care le tot aveam! Imediat după terminarea școlii, în 2006, am aplicat la compania la care lucrez și astăzi. Am luat interviul din prima, numai că bucuria unui vis împlinit se spulbera la nici 2 zile distanță din cauza că nu aveam buletin românesc încă. Acel moment al respingerii mele a fost unul dezastruos și dramatic. Simțeam că se năruise tot ce­-mi doream de ­o viață, acel vis de a zbura care în sfârșit prindea contur se strânsese într­-o clipă! Pot spune că atunci am avut un moment de răscruce. Am ales totuși să nu mă las bătută, am început să fac presiuni asupra autorităților cu memorii și cereri de urgentare pentru cetățenie pe care am obținut-o după un an, exact în ziua unui alt interviu pentru angajare la aceiași companie la care fusesem respinsă cu un an în urmă pe motiv că ei nu angajează cetățeni străini, dar care își dorea să mai particip din nou. Acum totul a fost cât se poate de simplu pentru că cei din juriu mă ținuseră minte, se bucuraseră să mă revadă cu actele în regulă, iar angajarea mea a avut loc fără nici o problemă!

 C.: Vă mai amintiți de prima experiență, de primul zbor? Cum a fost?

A. A.: Primul zbor a fost foarte emoționant, stresant, dar și de neuitat! N­-am cum să uit acel zbor spre Paris la care am fost cu un echipaj minunat. Era începutul lunii august, acum 8 ani, o zi de miercuri călduroasă cu mult soare! Am fost primită de colegi surprinzător de deschis. M­-au susținut, încurajat, dar m­-au și ajutat să încep frumos călătoria mea pe un drum care urma să-mi schimbe viața atât de frumos, iar pentru asta le mulțumesc!

C.:Care a fost cel mai memorabil zbor al Dvs. și de ce?

A. A.: Zboruri frumoase, de neuitat au fost multe în cei mai bine de 8 ani de când zbor. Am zburat cu Președintele României, cu Prim-ministrul, cu alte oficialități ale statului, dar și cu membrii Casei Regale a României. L-­am avut la bord pe Evghenii Plushenko, marele patinator rus, pe cei de la Gipsy King, sau Albano. Am avut un zbor foarte emoționant cu echipa națională de fotbal a României care jucase în Ungaria un meci amical în memoria unui handbalist omorât acolo, unde am văzut lacrimi de durere și emoții copleșitoare. Am avut însă și zboruri de Crăciun sau Revelion unde ne-­am spus “La Mulți Ani” împreună cu pasagerii, dar și în ziua de Paști, când am ciocnit ouă roșii, am mâncat cozonac și pască în avion, alături de colegi.

C.: În cei peste 8 ani de când munciți în acest domeniu cu siguranță a­ți vizitat foarte multe țări. Care este destinația preferată și de ce? Unde nu a­ți reușit să zburați, dar v-­ați dori?

A. A.: Într-adevăr, avantajul meseriei mele este acela că pot ajunge în multe locuri! Am fost la Barcelona, Viena, Munchen,Cipru sau Monte Carlo, Tenerife și Veneția, Milano, Atena sau Belgrad. Fiecare loc e deosebit și frumos. Mi­-ar plăcea să ajung în Australia, Indonezia și Madagascar. Iar Coasta de Auzur este de departe locul unde mi-­ar plăcea să merg iar și iar, acolo mi-­ar plăcea chiar să locuiesc într-­o zi!

C.: Meseria Dvs. este una riscantă, v­-ați gândit vreodată să renunțați la acest job?

A. A.: Nu știu de ce oamenii percep această meserie ca pe una riscantă! Dacă e să gândim statistic, accidente de mașină au loc în fiecare minut, iar avionul este considerat cel mai sigur mijloc de transport. Poate că atunci când nu deținem controlul ne simțim instabili și devine riscant totul în jurul nostru! În cei 8 ani de zbor nu am avut niciodată tendința să renunț. Mai frică îmi era atunci când plecam spre aeroport și uneori aveau loc accidente rutiere.

C.: Apropo de siguranța călătoriilor cu avionul, luând în calcul situația aeriană din prezent, foarte multă lume este speriată. Dvs. având la activ sute de zboruri cum comentați?

A. A.: Locul meu de activitate este în aer, deasupra norilor, mai aproape de Dumnezeu, de soare și de Univers! Atunci când plec de acasă, chiar dacă afară plouă, ninge, e furtună, vânt puternic sau cu o zi în urmă a avut loc o tragedie aviatică, eu nu mă gândesc decât la faptul că-mi las acasă copilul care mă așteaptă înapoi, sunt părinții care așteaptă să-­i sun că m­-am întors cu bine, apoi sunt pasagerii care­-și pun speranțele și încrederea în noi. Liniștea ne­-o dau nouă celor din cabina de pasageri, piloții care știu ce fac și niciodată nu ne­-ar pune în pericol nici cu cel mai mic risc! Eu nu am plecat într-­o misiune de zbor vreodată cu gândul că nu m­-aș mai întoarce. Recunosc totuși că am plâns atunci când colegul meu Adrian Iovan a murit în tragedia aviatică din Apuseni. Noi, zburătorii, devenim apropiați, ca o familie. Atunci când se închid ușile avionului, chiar dacă la bord avem personalități, oameni importanți, oameni obișnuiți sau de diferite naționalități, cu toții devenim la fel! Mergem spre aceiași destinație, suntem la aceiași înălțime, respirăm același aer care are aceiași altitudine, vedem răsăritul, sau apusul, simțim turbulențele care pot apărea, toți în egală măsură! Atunci când un pasageri și-­a manifestat teama de zbor eu am știut că sunt acolo să-­l ajut și să-l liniștesc.

C.: Pe lângă carieră aveți și o familie frumoasă. E dificil să îmbini cariera cu familia?

A. A.: Asta este cel mai minunat lucru pe care îl am, familia! Este greu să mențin un echilibru între cele două bucurii pe care mi le­-a oferit viața, meseria și familia, însă cu răbdare, devotament, calm și dorință totul devine simplu și ușor de condus! Când familia îți este alături și te susține într­u totul, te poți considera un norocos! Când ajung acasă și băiețelul meu Alexander vine spre mine să mă îmbrățișeze, să-mi arate ce a mai desenat pe un alt perete din casă, sau că a mai stricat ceva, mă face să uit de oboseala celor câteva ore de zbor. Bucuria de a fi acasă este mult prea mare.

C.: Cum e să fiți departe de cei dragi?

A. A.: Avantajul meu este că la compania unde lucrez eu nu se mai fac zboruri cu staționare, chiar dacă programul curselor este variabil. Astăzi pot decola la Paris dimineață la ora 9, de unde mă întorc la ora 16, mâine pot avea un zbor spre Cluj Napoca cu decolare la ora 16 și să revin la ora 20, ca mai apoi să decolez către Beirut la ora 23 și să-­mi petrec noaptea în avion. Asta îmi oferă și flexibilitate, dar și ocazia să fiu aproape de cei dragi. E ca și cum ai lucra la un program fix, doar că orele de prezentare sunt altele! Deci nu pot spune că sunt departe de cei dragi prea mult timp!

C.: La acest job visează foarte multe domnișoare. Ce sfaturi aveți pentru ele?

A. A.: Dacă știu limba engleză pot încerca la companiile aeriene din Orient. Trebuie doar să treacă printr­-un interviu mai dificil, dar nu imposibil. Când ești tânăr, fără obligații, merită să călătorești, să vezi locuri unde n­-ai ajunge poate altfel, să-ntâlnești și să cunoști oameni de alte naționalități, să încerci tot felul de mâncăruri, să-ți petreci sărbătorile specific zonelor în care te afli, iar această meserie îți oferă din plin toate aceste lucruri. În România ca să poți face această meserie trebuie să faci o școală care durează cam 6 luni de zile, te costa 3000€, însă nu ai garanția unui loc de muncă pe când în afară aceste cursuri le primești gratuit! Cei interesați pot urma pagina de internet Cum Ajungi Stewardesă, un proiect ambițios care oferă toate detaliile legate de această meserie!

C.: A mai rămas puțin până ne luăm rămas bun de la 2015. Ce vă doriți pentru anul care vine?

A. A.: În acest moment sunt împlinită și realizată din toate punctele de vedere! Am tot ce mi­-am dorit și mi­-am propus să am. Mă consider o norocoasă că pot spune asta acum când există atâta instabilitate în jurul nostru. Pentru anul care vine îmi doresc să fim sănătoşi, să-­mi văd copilul crescând frumos, în pace și liniște. Îmi doresc să văd oamenii zâmbind și mai fericiți. Îmi doresc să contribuim cu toții la a salva această Planetă din care facem parte pentru a le putea oferi un viitor celor pe care­-i lăsăm în urmă noastră!

Mulțumim!

Autor: Natalia Moraru