Mîne se împlinesc doi ani de cînd Nicolae Timofti a fost ales Preşedinte al Republicii Moldova. La prima sa aniversare în această funcţie, acum un an, am publicat un comentariu la temă, în care am dat aprecieri destul de înalte primului său an de mandat. Am ridicat acel comentariu acum, cînd am decis să revin la temă cu o nouă analiză, şi am constatat că practic nu prea am ce adăuga la cele scrise atunci. Concluzia la care am ajuns este că Preşedintele Nicolae Timofti a fost lipsă un an întreg din ţară, deşi acest lucru nu e aşa în realitate. Pur şi simplu, în al doilea an de mandat, el a participat mai mult la acţiuni protocolare, „de serviciu”, care nu rămîn în memoria oamenilor, fiind uitate imediat după ce vezi reportajul la tv. Preşedintele nu a avansat deloc în realizarea angajamentelor pe care şi le-a asumat. El nu şi-a onorat nici cea mai simplă promisiune – de a propune Parlamentului proiectul Legii opoziţiei, nemaivorbind de acţiuni mult mai complexe cum ar fi, spre exemplu, consolidarea societăţii. Dat fiind această situaţie, vă propun să recitiţi comentariul publicat acum un an, în care, repet, am dat o apreciere înaltă prestaţiei Preşedintelui. Nu-mi retrag nici acum afirmaţiile făcute în acel comentariu, doar că mă întreb: Unde a fost Preşedintele Nicolae Timofti în cel de-al doilea an de mandat, dacă este greu să ne amintim careva acţiuni ale sale în această perioadă.
(Comentariu) Preşedintele Nicolae Timofti la prima aniversare
Acum un an, Parlamentul l-a votat pe Nicolae Timofti în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, punînd astfel capăt unei crize politice ce dura din 2009. Deputaţii din Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) şi cei din grupul parlamentar al socialiştilor au reuşit ceea în ce nimeni nu mai credea – să evite alegerile anticipate şi să asigure ţara cu condiţii de stabilitate atît de necesare pentru continuarea cursului reformelor, dar şi a celui de integrare europeană.
Pe 16 martie 2012 prea puţini l-au luat în serios pe Nicolae Timofti, crezînd că acesta nu se va implica în procesele politice din ţară, iar principala sa misiune a fost deja realizată odată cu evitarea unor noi alegeri parlamentare anticipate. Nimeni nu avea mari aşteptări de la Nicolae Timofti, chiar dacă şeful statului şi-a propus obiective clare şi anume: de a asigura consolidarea societăţii în jurul ideii de integrare europeană, de a elabora cadrul legal necesar pentru activitatea normală a opoziţiei, de a fi un actor important în procesul de reîntregire a ţării şi de a fi un garant al respectării Constituţiei. Toate aceste mesaje bune ale Preşedintelui au fost tratate cu superficialitate de clasa politică, ele fiind catalogate mai degrabă ca o justificare formală a venirii lui Nicolae Timofti în funcţia respectivă. Şi noul şef al statului într-adevăr le-a dat la un moment dat satisfacţie criticilor săi, practic neimplicîndu-se în viaţa politică a ţării în primele 100 de zile de mandat. Preşedintele nu s-a sfiit să recunoască că în acea perioadă a fost mai mult ocupat de chestiuni organizatorice interne, de formarea propriului aparat şi de pregătirea terenului pentru activităţile ulterioare, spre marea bucurie a celor care doar căutau pretexte pentru a demonstra tuturor că Nicolae Timofti este un Preşedinte formal şi că el nu are nimic în comun cu politica.
Dar, la scurt timp, aceştia au înţeles că s-au înşelat amarnic – Preşedintele Nicolae Timofti a dovedit că nu are de gînd să fie un spectator pasiv, să stea şi să privească absent la procesele ce au loc în jurul său. În primul rînd, şeful statului a preluat şi a promovat destul de bine mesajul adresat partenerilor externi ai Republicii Moldova şi anume că ţara noastră îşi doreşte un viitor democratic şi european. Chiar dacă mulţi au criticat vizitele întreprinse de el peste hotare (începînd cu Bucureşti şi terminînd cu Washington), totuşi, şeful statului a demonstrat că înţelege foarte bine ce are de făcut Republica Moldova şi care este rolul său personal în aceste procese importante.
De asemenea, şeful statului s-a pliat destul de reuşit pe reforma justiţiei, reuşind, în premieră absolută, să-i imprime acesteia consistenţă, ceea ce nu au putut face nici politicienii din precedenta guvernare, nici politicienii din actuala guvernare. Mesajele şi acţiunile Preşedintelui au găsit mai multă susţinere în rîndurile celor din justiţie, un plus de credibilitate Preşedintele avînd şi dat fiind faptul că toată viaţa a lucrat în acest domeniu. Anume graţie eforturilor sale a fost posibilă eliminarea din sistem a mai multor judecători care erau consideraţi un fel de frîne în schimbarea stării de lucruri din domeniul respectiv. Şi dacă lucrurile au început în sfîrşit să se mişte în această direcţie, atunci în mare parte lucrul respectiv se datorează poziţiei principiale a şefului statului.
Nu mai puţin important este şi modul în care Nicolae Timofti a folosit un instrument destul de eficient pe care-l are la dispoziţie – Consiliul Suprem de Securitate. La şedinţele acestuia au fost discutată în detalii situaţia din diverse domenii – începînd cu starea criminogenă şi terminînd cu reformele în justiţie. De fiecare dată, şeful statului a reuşit să se impună în raport cu alţi reprezentanţi ai conducerii de vîrf a ţării, demonstrînd nu doar principialitate, ci şi o bună cunoaştere a situaţiei din domeniile vizate.
Finalul primului an de mandat a lui Nicolae Timofti, mai bine zis criza politică în care a intrat din nou Republica Moldova, i-au permis şefului statului să se manifeste şi ca un bun arbitru politic. În repetate rînduri, prin luările sale de atitudine şi prin iniţiativele sale, Nicolae Timofti a dovedit că este poate cel mai lucid politician pe care-l are ţara la acest moment. Departe de intrigile şi interesele partinice, el a reuşit să-i aducă la masa de negocieri pe liderii partidelor parlamentare din fosta AIE şi să pună o bază solidă pentru acţiuni comune de viitor. De fapt, ultimele evenimente politice l-au scos pe şeful statului în prim planul evenimentelor şi mulţi consideră că, la moment, el este unicul politician din Republica Moldova în stare să asigure depăşirea crizei politice actuale.
Desigur, principalele obiective pe care şi le-a stabilit Nicolae Timofti acum un an rămîn încă neatinse. Moldova practic nu a avansat deloc în asigurarea stabilităţii interne şi consolidării societăţii în jurul unei idei naţionale, dar şi în ceea ce ţine de reintegrarea ţării. Dar, astfel de obiective nu ţin numai de şeful statului şi nici nu pot fi soluţionate în decurs de un singur an. Acest lucru îl înţeleg şi susţinătorii, dar şi criticii Preşedintelui. Mult mai important este faptul că în acest prim an de activitate Nicolae Timofti a demonstrat că poate fi un bun Preşedinte, iar aceasta contează enorm în condiţiile în care actualul şef al statului are în faţă încă trei ani de mandat şi toate posibilităţile pentru a contribui la schimbarea stării de lucruri din Republica Moldova.
Dumitru Spătaru
