Rînd pe rînd, lucrurile legate de alegerile prezidenţiale se clarifică şi, la moment, putem vorbi de un tablou cît de cît complet, care ne permite să facem primele concluzii pe marginea campaniei electorale ce ne aşteaptă.

În primul rînd, e clar că majoritatea parlamentară nu va avea un candidat comun la prezidenţiale. Această idee, enunţată chiar de exponenţii majorităţii parlamentare acum circa două luni, a fost respinsă din start de alţi reprezentanţi ai aceleaşi majorităţi parlamentare. Deşi ea nu părea lipsită de sens, căci, la o etapă anume se discuta despre un candidat comun, dar care nu ar fi reprezentat nici una din cele patru componente ale coaliţiei de guvernare. Un astfel de candidat, susţinut puternic prin toate posibilităţile pe care le are la dispoziţie coaliţia majoritară, ar fi avut şanse mai mari decît oricare candidat al vre-uneia din componente luat în parte. În plus, chiar dacă candidatul comun al coaliţiei de guvernare ar fi înregistrat un rezultat slab, componentele acesteia s-ar fi putut lesne distanţa de el, spunînd că decizia de a merge cu un candidat comun s-a dovedit a fi greşită şi astfel nimeni nu ar fi avut de suferit la modul practic. Însă, în situaţia în care ideea candidatului comun al coaliţiei de guvernare a eşuat, putem presupune că PD şi PL vor veni fiecare cu cîte un candidat, iar foştii comunişti şi foştii liberal-democraţi (ce formează coaliţia de guvernare) sau nu se vor implica deloc în alegeri, sau vor susţine un candidat din cei înaintaţi de colegii lor de coaliţie.

În al doilea rînd, e clar că a suferit eşec şi ideea candidatului unic al dreptei pro-europene. Cele patru partide, implicate în procesul de negocieri (PDA, PAS, PPEM şi PLDM), chiar dacă mai au unele discuţii, tot mai des recunosc că şanse în acest sens practic nu există. De fapt, din start era clar că ideea respectivă nu va lua foc, deoarece minimum trei lideri de partide (PDA, PAS şi PPEM) se vedeau doar pe sine în postura de candidat unic al dreptei şi era clar că, dacă alegerea nu ar fi căzut pe ei, ar fi „rupt” orice înţelegere şi oricum ar fi candidat. Astfel, deşi ideea era foarte bună şi dădea şanse reale candidatului unic al dreptei pro-europene la Preşedinţia RM, acum vom avea minimum trei candidaţi de pe acest segment – Andrei Năstase, Maia Sandu şi Iurie Leancă. Iar PLDM, cel mai probabil, va susţine un alt candidat decît va avea propriul candidat, deşi nu e exclus ca noul lider al partidului, Viorel Cibotaru să-şi încerce şi singur puterile.

În al treilea rînd, a suferit eşec şi ideea candidatului unic al forţelor antioligarhice. Ideea respectivă a fost lansată atît de Andrei Năstase, cît şi de Renato Usatîi (fiecare în forma în care a considerat necesar) şi ea într-adevăr ar fi putut avea priză la electorat. Cu atît mai mult că respectivul candidat urma să dizolve Parlamentul imediat după învestirea în funcţia de Preşedinte şi să convoace alegeri parlamentare anticipate, aşa cum îşi doresc circa 80% din populaţia ţării. Dar, nu se ştie de ce, această idee nu a ajuns măcar să fie discutată la modul serios de partidele vizate. Partidele menţionate mai sus s-au concentrat mai mult pe identificarea unui candidat comun al dreptei pro-europene, socialiştii – pe propriul candidat (Igor Dodon), iar unica necunoscută rămîne, deocamdată, comportamentul partidului condus de Renato Usatîi. Deşi Renato Usatîi e văzut de o bună parte din cetăţeni în funcţia de Preşedinte al ţării, el nu poate candida (deoarece nu are vîrsta minimă de 40 de ani, prevăzută de legislaţie în acest sens). Dar, orice decizie va lua Renato Usatîi şi partidul său (va avea propriul candidat, va boicota alegerile sau va susţine candidatul altei formaţiuni) e clar că aceasta va influenţa considerabil preconizatul scrutin.

În al patrulea rînd, se pare că a suferit eşec şi ideea candidatului comun al unioniştilor, deşi aici lucrurile încă nu sînt clare pînă la capăt. Totuşi, mai mulţi experţi înclină să creadă că acest segment de electorat, în final va „furniza” minimum doi candidaţi, ceea ce va face şi mai complicată sarcina alegătorului de dreapta, unionist sau chiar pro-european.

În al cincilea rînd, se pare că se clarifică situaţia şi în cazul Partidului Comuniştilor. Semnalele transmise de această formaţiune, vorbesc despre faptul că, cel mai probabil, va boicota alegerile prezidenţiale. Comuniştii nu ascund că sînt pentru alegerea şefului statului în Parlament, consideră un joc decizia Curţii Constituţionale privind revenirea la alegerea şefului statului de către cetăţeni şi avertizează că legitimitatea noului Preşedinte al RM nu va fi recunoscută.

În context, trebuie de menţionat şi faptul că noile prevederi legale, ce stabilesc că un candidat la funcţia de Preşedinte va trebui să prezinte minimum 15 mii de semnături ale cetăţenilor cu drept de vot în susţinerea sa, vor diminua substanţial din numărul potenţialilor doritori de a candida ca şi independenţi sau din partea partidelor ce există mai mult pe hîrtie. La moment, putem afirma cu certitudine că faţă acestei sarcini va face deputatul Valeriu Ghileţchi, care nu a exclus că ar putea candida la Preşedinţia ţării.

Astfel, sumînd cele spuse mai sus, putem afirma că în campania electorală a alegerilor prezidenţiale vom avea minimum 10-11 candidaţi: doi exponenţi ai coaliţiei de guvernare (PD şi PL), trei exponenţi ai partidelor de centru-dreapta (Maia Sandu, Andrei Năstase, Iurie Leancă), candidatul socialiştilor (Igor Dodon), doi exponenţi ai segmentului unionist (posibil Ana Guţu şi Vitalia Pavlicenco), un candidat independent (Valeriu Ghileţchi), posibilul candidat al PLDM, dacă acest partid se va decide să aibă propriul candidat (posibil, Viorel Cibotaru) şi posibilul candidat al „Partidului Nostru”, dacă, desigur, acest partid va decide să aibă propriul  candidat. Aceasta însă nu înseamnă că lista e închisă şi că nu vor apărea şi alţi candidaţi.

Dumitru Spătaru