O nouă ediţie a sărbătorii „Limba noastră cea română” găseşte societatea moldovenească pe aceleaşi poziţii ca şi acum un an, dar de fapt ca şi în toţi anii precedenţi. Aici nu mă refer la faptul dacă s-au luat careva decizii sau nu (spre exemplu, a fost adoptată decizia Curţii Constituţionale, care a stabilit că denumirea corectă a limbii este cea din Declaraţia de Independenţă, adică limba română), nu mă refer nici la activismul manifestat timp de un an de partidele politice de la noi pe „tărîm lingvistic”, ci la faptul că, la nivelul clasei politice, dar şi în societatea noastră în general, continuă să se resimtă puternic lipsa unui consens într-o problemă atît de importantă cum este cea a limbii.

Astăzi, clasa politică din Republica Moldova este împărţită în trei tabere distincte atunci cînd este vorba despre problema limbii. Astfel de partide ca Partidul Liberal Democrat din Moldova, Partidul Liberal, Partidul Naţional Liberal, Partidul Liberal Reformator etc., declară că denumirea corectă a limbii este română şi anume aşa trebuie să fie ea numită la toate nivelele. Partidul Comuniştilor, Partidul Socialiştilor, Partidul „Patrioţii Moldovei”, Partidul Social Democrat etc. insistă că denumirea limbii este moldoveneasca şi cer respectarea Constituţiei, unde limba de stat este numită anume astfel. Cea de-a treia categorie, din care fac parte Partidul Regiunilor, Partidul Socialist, Partidul „Renaştere” etc., de asemenea, crede că denumirea corectă a limbii este moldovenească, dar, spre deosebire de partidele din cea de-a doua categorie, mai adaugă o dimensiune problemei – cea a altor limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, în special aspectul ce ţine de statutul limbii ruse. Aceste partide insistă pe revederea cadrului legal în vigoare cu privire la limbile vorbite, în special pe acordarea limbii ruse a statutului de a doua limbă de stat în Moldova, invocînd drept argument faptul că limba respectivă ar fi mijloc de comunicare între reprezentanţii diferitor minorităţi naţionale.

De fapt, aceste trei categorii de partide nu fac nimic altceva decît să reflecte starea de spirit din societate în acest domeniu. Ele s-au pliat destul de reuşit pe aşteptările diverselor categorii de cetăţeni din Republica Moldova şi speculează la greu acest subiect, care pentru ei a devenit un instrument destul de eficient de promovare a propriilor interese politice. De fapt, rezultatul electoral sumat al partidelor din fiecare categorie reflectă perfect ponderea fiecărei „opţiuni lingvistice” în societatea noastră.

Problema limbii (şi trebuie să recunoaştem că este o problemă) nu a apărut peste noapte – ea s-a „copt” decenii de-a rîndul, dacă nu chiar secole, fiecare etapă istorică parcursă de spaţiul dintre Prut şi Nistru lăsîndu-şi amprenta sa. Şi-au spus cuvîntul toate situaţiile politice şi geopolitice care au caracterizat dezvoltarea spaţiului ocupat în prezent de Republica Moldova. Structura etnică şi lingvistică a societăţii noastre s-au consolidat în timp, fiind rezultatul unor ample procese care au avut loc în acest teritoriu, iar Republica Moldova, odată cu declararea independenţei sale, s-a pomenit în faţa unei probleme pe care a trebuit să o gestioneze pornind de la necesitatea de a păstra un echilibru, chiar şi fragil, într-un domeniu care amintea şi continuă să amintească de o bombă cu efect întîrziat.

Politicienii au fost primii care au sesizat existenţa acestei probleme grave, însă au văzut în ea deopotrivă şi o mulţime de oportunităţi. De aceea, în loc să purceadă la identificarea unui consens care ar fi consolidat echilibrul de care am pomenit mai sus, ei au început să speculeze la greu pe problema lingvistică şi, trebuie să recunoaştem, în multe cazuri aceasta le-a adus dividende politice serioase. Ei continuă să speculeze şi acum pe această problemă, jucînd perfid pe sentimentele sincere ale diverselor categorii de cetăţeni ai Republicii Moldova. Şi, probabil, vor continua acest joc periculos atîta timp cît vor fi siguri de cîştigurile politice şi electorale pe care le vor avea în rezultat.

Astăzi, o soluţie pentru problema lingvistă trebuie căutată nu doar în sfera politicului, ci într-un cadru social mult mai larg, care ar implica oameni de ştiinţă, lideri ai societăţii civile, reprezentanţi ai diferitor categorii sociale. Politicienii trebuie să participe şi ei la identificarea consensului, însă în nici un caz să nu fie  unicii care trebuie să ia decizii în acest domeniu extrem de sensibil, pentru că, după cum am menţionat mai sus, ei au interesele lor care nu neapărat coincid cu cele ale cetăţenilor simpli. Politicienii ar trebui să-şi asume doar rolul de participanţi la amplul proces social menţionat, iar, în ultima instanţă, să fie acei care să legifereze consensul naţional la care se va ajunge. Pentru că, nefiind legiferat, acest consens se va putea rupe în orice moment. Şi atunci am putea ajunge într-o situaţie similară cu cea care este în prezent.

Deci, rămîne să demarăm procesul social în vederea identificării consensului în problema limbii, iar iniţiativa ar trebui să vină din afara politicului. Întrebarea însă este dacă avem noi în societatea noastră o forţă, un nucleu suficient de puternic şi de motivat pentru a-şi asuma demararea acestui proces important? Aceasta este însă o întrebare care, la sigur, depăşeşte cadrul respectivului comentariu.

Dumitru Spătaru