Astăzi, se împlinesc 22 de ani de la declanşarea conflictului armat la Nistru. În această perioadă pe ambele maluri ale Nistrului a crescut o întreagă generaţie, care niciodată nu a cunoscut o altă situaţie legată de „problema transnistreană” decît cea care este în prezent. În prezent, despre conflictul transnistrean nu se vorbeşte decît prin prisma negocierilor sau, mai bine zis, a încercărilor de a negocia o soluţie pentru această problemă. Despre război, cu excepţia unor declaraţii sporadice care reflectă mai degrabă nişte puncte de vedere ale unor persoane sau grupuri de persoane, nu se vorbeşte mai nimic. Probabil, pentru a nu supăra pe cineva sau, cum se mai spune pe la noi în limbaj diplomatic, „pentru a nu distruge fragilul echilibru pe care-l avem în dialogul cu Tiraspolul şi cu Moscova”. Mă rog, este şi aceasta o abordare, care are dreptul la viaţă, dar, dacă acei care ţin minte acest conflict încă ştiu cum să pună corect accentele, mă întreb cum rămîne cu acei ce s-au născut în ultimele mai bine de două decenii. De unde să se documenteze ei despre această problemă?

Am încercat să mă pun în pielea respectivelor persoane şi am dat „căutare” pe Internet, în special pe google şi pe wikipedia. Şi ştiţi ce am aflat despre originile conflictului? Că „oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decît cea română”, iar „problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată”. Adică, nu a fost vorba de alţi factori, despre existenţa cărora ştiau chiar şi copiii la acea perioadă, ci exclusiv de problema limbii. Ştiţi cum a început conflictul armat de pe Nistru, potrivit aceloraşi surse? Iată cum: „După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată”. Aici e încă cît de cît „suportabil”. Mai departe e şi mai interesant. Am în vedere modul în care a derulat conflictul armat, potrivit surselor citate. „Cînd cele două tabere au început lupta, războiul a fost unul cu totul neobișnuit. Înșiși combatanții aveau să-l numească „războiul bețivilor”, întrucît ofițerii din ambele tabere, după ce ziua se luptau aprig, noaptea se strecurau unii în tranșeele celorlalți, într-un armistițiu ad-hoc și tacit și beau pînă dimineața vodcă. Desigur, a doua zi luptele se reluau, cu și mai multă dîrzenie, iar seara, chefurile se încingeau, cei rămași bînd în memoria celor uciși” – scrie wikipedia.

Exemple de acest fel pot fi invocate o mulţime, deşi corectitudinea cere să precizăm că aceleaşi surse dau şi multe aprecieri corecte aspectelor ce ţin de conflict, inclusiv rolul Rusiei, Memorandumul Kozak, eforturile depuse de OSCE etc.

Dat fiind cele spuse mai sus, întrebarea mea este: se ocupă cineva în această ţară cu asigurarea unei informări corecte a comunităţii internaţionale despre adevărata stare de lucruri legată de conflictul transnistrean? Şi cînd spun comunitatea internaţională, am în vedere simplii consumatori de informaţie, nu oficialii străini sau diverse organizaţii internaţionale. Avem Birou pentru Reintegrare, avem Comisiei guvernamentală pentru Reintegrare, avem Comisie Unificată de Control, avem consilieri principali de stat specializaţi în problema transnistreană, avem organizaţii de combatanţi şi refugiaţi, avem numeroase ONG-uri care implementează proiecte pentru şi despre Transnistria, dar nu avem elementar cine să se ocupe ca informaţia despre conflictul transnistrean de pe motoarele de căutare pe Internet să corespundă realităţii! Şi nu e greu deloc, căci aceste motoare îţi oferă posibilitatea de a redacta la distanţă textele plasate, înlocuind informaţiile eronate cu informaţii veridice. De ce nu se face un lucru atît de simplu cînd avem atîtea instituţii „specializate în problema transnistreană” chiar nu înţeleg! Ce ar trebui să se întîmple ca lucrurile să se schimbe? Indicaţii ale Prim-ministrului în cadrul şedinţei Guvernului? Hotărîri ale Comisiei guvernamentale pentru reintegrare? Proiecte scrise de ONG-uri şi acceptate de donatori? Sau poate cei vizaţi vor accepta să facă un lucru atît de simplu gratis şi necondiţionat. Adică, fără PR şi fără bani…

Dumitru Spătaru