Peste cîteva zile va pleca în istorie anul 2015, care, cel puţin din punct de vedere politic, poate fi considerat cel mai rău an de cînd Republica Moldova este stat independent.

A fost anul în care am văzut cum politicienii şi-au bătut joc deschis de votul cetăţenilor (chiar dacă, în cadrul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014, opţiunea pro integrare europeană a ieşit clar în evidenţă, partidele pro-europene nu au făcut nimic pentru ca Republica Moldova să avanseze pe această cale).

A fost anul în care instabilitatea politică a atins cote inimaginabile (în decurs de un an, Moldova a avut cinci premieri, dintre care doi interimari), iar aceasta nu avea cum să nu afecteze investiţiile (care practic nu au fost), stabilitatea sistemului bugetar (care e pe brînci), crearea locurilor de muncă (care nu au fost create) etc.

A fost anul în care nu s-a făcut nici o reformă cît de cît importantă (în special, e regretabil că aşa şi nu s-a dus la bun sfîrşit reforma procuraturii, motiv din care Moldova continuă să se afle sub monitorizarea Consiliului Europei, înregistrînd un record ruşinos în acest sens la nivelul întregului continent european).

A fost anul în care s-a văzut mai bine ca oricînd că instituţiile statului sînt controlare politic, că toate procesele cît de cît importante sînt mimate, iar cetăţenii nu sînt protejaţi deloc de cei care, logic, ar fi trebuit să se afle în serviciul lor.

A fost anul în care puterea a arătat că scuipă deschis pe cetăţeni (deşi proteste de amploare, cu participarea a sute de mii de oameni) au avut loc permanent, puterea nu doar că nu a satisfăcut nici o revendicare a cetăţenilor, ci, din contra, într-un mod sfidător a majorat tarifele la energie electrică şi gaze, a majorat preţurile la mai multe mărfuri şi servicii etc.).

A fost anul în care s-a văzut clar că eficienţa şi rolul opoziţiei nu se vede mai deloc într-un stat, carte se îndepărtează tot mai mult de democraţie (protestele opoziţiei nu doar că nu au dat rezultate, chiar dacă liderii acesteia îşi atribuie anumite realizări, ci, din contra, au sporit percepţia că o bună parte din actuala opoziţie e controlată de oligarhi).

A fost anul în care Republica Moldova a pierdut sprijinul partenerilor europeni, practic forţîndu-i pe aceştia să se îndepărteze de Chişinău şi să excludă RM din lista lor de priorităţi (cum altfel se explică sfidarea deschisă a europenilor ori de cîte ori aceştia au venit sincer cu sfaturi şi recomandări în vederea depăşirii crizei politice permanente din RM, dar şi faptul că, în plan intern, nu s-a întreprins nici o acţiune cît de cît importantă ce ar fi reieşit din Acordul de Asociere cu UE).

A fost anul în care politicienii au respins de facto FMI, care-şi manifestase disponibilitatea de a ne ajuta din nou să ne îndepărtăm de marginea prăpăstiei (cum altfel se explică blocarea de facto, sub diferite pretexte, a vizitelor în RM, pe care intenţionau să le efectueze experţii FMI).

A fost anul în care politicienii noştri au demonstrat că tot ce contează pentru ei sînt interesele personale şi ale partidelor din care fac parte. Pornind de la aceste interese, au creat şi au distrus coaliţii, au învestit şi au demis guverne, fără să le pese cîtuşi de puţin că din această cauză are de suferit ţara, cetăţenii.

A fost anul în care politicienii au demonstrat că nu au limite atunci cînd e vorba de atingerea unor interese înguste sau de distrugerea oponenţilor. De la difuzarea unor filme cu caracter compromiţător pînă la inundarea sediilor oponenţilor cu excremente – toate acestea au fost folosite ca instrumente de luptă politică de către acei care ne promit o viaţă mai bună.

A fost anul în care politicienii ne-au demonstrat că principiile şi valorile sînt doar nişte fraze pentru ei (uitaţi-vă cum au fost gestionate rezultatele alegerilor locale în perioada post electorală, ce coaliţii şi cum au fost create, şi totul vă va fi extrem de clar).

A fost anul în care şantajul s-a simţit la el acasă în politica moldovenească. De la aleşi locali şi deputaţi, pînă la Preşedintele ţării – despre toţi la un moment dat s-a vorbit că ar fi devenit victima unor acţiuni de şantaj şi presiune.

A fost anul în care „turismul” politic a cunoscut o „înflorire” fără precedent în Moldova – deputaţi transfugi, aleşi locali – transfugi, şefi de întreprinderi sau de instituţii de stat – transfugi etc.

Şirul acestor manifestări, care nu fac deloc faţă politicii moldoveneşti, poate continua, dar nu aceasta contează acum, ci faptul că, vrem sau nu vrem, ajungem la o concluzie tristă – actuala clasă politică din Moldova e compromisă în totalitate, iar aceasta ne face să ne punem anumite întrebări cu privire la viitorul ţării. Şi eventualele răspunsuri nu sînt deloc optimiste.

Oare 2016 va fi un an mai bun din punct de vedere politic?

Dumitru Spătaru