În ultimul timp, s-au întîmplat două evenimente care ne permit să facem anumite concluzii despre calitatea presei din Republica Moldova – modul în care au reacționat și au reflectat instituțiile media atacul terorist de la publicația franceză Charlie Hebdo, inclusiv urmările lui, și cazul regretabil cînd în presă s-au ”scurs” imagini cu o profesoară din Ungheni, făcînd sex oral.

Primul caz a demonstrat tuturor cît de mult înseamnă libertatea de exprimare pentru lumea modernă și ce sacrificii se fac pentru asigurarea acestui drept fundamental al omului. Al doilea caz însă a demonstrat cît de pervers poate fi interpretat acest drept de către cei ce-l aplică pe larg. Nu mă grăbesc să acuz și nici să justific pe nimeni, dar fiți de acord că aceste două cazuri au arătat că presa din Moldova are două fețe și acestea sînt total diferite.

Examinînd aceste două fețe ale presei autohtone, vrei nu vrei, ajungi la concluzia că de fapt la capitolul dreptul la libera exprimare noi, jurnaliștii, sîntem destul de primitivi și practic nu am avansat deloc în ultimii ani. Intenționat folosesc pluralul în acest caz pentru că sînt ferm convins că, atunci cînd vorbim de presa din Republica Moldova, nu trebuie să o divizăm în diferire tabere – ai noștri și ai lor, mai profesioniști și mai puțin profesioniști, mai vînduți și mai puțin vînduți etc. Desigur, noi între noi putem face diverse separări, delimitări, împărțiri etc. Și politicienii pot face asta și nu numai că pot, dar o fac permanent. Făcînd afirmația de mai sus, eu aveam în vedere modul în care sîntem percepuți de societate, de oameni, pentru care mai puțin contează diverse împărțiri în nu știu ce tabere. Pentru ei presa e presă și nimeni nu va sta să intre în subtilități cine și cu cine e, cine și unde a greșit și cine a avut un comportament corect într-o situație sau alta.

Dacă se confruntă cu un caz revoltător, oamenii spun: am văzut la televizor, am citit în ziar, am auzit la radio, am văzut pe Internet. Și în foarte puține cazuri dau și denumirea mijlocului de informare în masă. Iar după ce discută despre cazul revoltător, de obicei concluzionează ceva de genul: presa asta… Și, în rezultat, are de suferit întreaga presă – și cei care au avut un comportament corect și cei care au avut un comportament mai puțin corect.

Și dacă așa stau lucrurile, poate e cazul să stabilim în comun anumite reguli de comportament. Poate e cazul ca ”multstimatele” noastre ”organizații de media” să nu se limiteze doar la seminare sterile, unde cafeaua curge din abundență, și la evenimente care celor mai mulți dintre jurnaliști le provoacă doar un dezgust profund. Poate e cazul să se facă și ceva cu adevărat util presei. Împreună să facem acest lucru. Căci, nu poți fi și cu Charlie Hebdo și cu sexul oral…

Dumitru Spătaru