Interpreta Nona Marian, soţia Preşedintelui Comisiei Electorale Centrale, Iurie Ciocan, are un hobby mai rar întîlnit – ea colecționează lingurițe, deși, după cum singură spune, practic, nu le utilizează, pentru că preferă ceaiul fără zahăr. Colecția ei numără, deocamdată, 85 de piese. Preferă lingurile mici, deoarece nu ocupă prea mult loc, dar mai ales pentru că îi aduc aminte de țara de unde provin, de călătoriile pe care le-a efectuat și de emoțiile pe care le-a trăit la acea vreme. Despre toate acestea, Nona Marian a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Curentul.

C: De unde a apărut acest hobby și de ce anume lingurițele sînt obiectul pasiunii Dvs. ?

N.M.: Ideea a apărut spontan, în momentul în care un prieten mi-a adus din SUA în dar o linguriță. Atunci mi-am zis că, de cîte ori voi pleca peste hotare, într-o țară nouă pentru mine, sau un prieten, sau rudele vor pleca, îmi doresc o linguriță din această țară, care să-mi aducă aminte de ocazia care mi-a fost oferită. Apropiaților mei le este foarte simplu, pentru că toată lumea, în momentul în care pleacă, se gîndește ce să le aducă în dar celor dragi, iar în cazul meu le este mai ușor, pentru că lingurițele se vînd, practic, în toate aeroporturile sau în piețele centrale ale orașelor pe care le vizitează. Este un suvenir frumos și, totodată, nu ocupă prea mult loc, de asta nu am problema unde să le depozitez. La moment, stau într-un rucsac, pentru că nici nu am avut timp să mă gîndesc: unde le-aș putea plasa în casă. S-ar putea ca peste un timp oarecare să le expun pe perete, pentru că s-au adunat deja destul de multe și le-aș putea aranja și după culori: albe, galbene etc. Unele sînt poleite cu argint. Sau le-aș putea clasifica după regiunea din care provin, după continentele de unde au fost aduse. Cel mai mult mă deranjează faptul că nu am în colecție linguri mici din țara mea, din Republica Moldova. Nu o singură dată am insistat la producătorii de suvenire să confecționeze măcar o linguriță, fie și din ceramică, pentru că am și din astea sau din lemn, frumos pictată, dacă astfel este mai simplu de a le produce decît dintr-un metal sau aliaj careva.

C: De cîți ani colecționați și cîte piese aveți în colecție?

N.M.: Le colecționez cred că de vre-o 10 ani. Datorită vouă, am ajuns ca să le număr, pentru că bănuiam că o să mă întrebați și sînt 85 la număr. Am și două furculițe mici de tot, una chiar deosebită, din Veneția, care mi-a fost oferită de mama.

C: Mai țineți minte care a fost prima piesă achiziționată de Dvs. și care din ele Vă trezește cele mai frumoase amintiri?

N.M.: Lingurițele pe care le-am cumpărat cu mîna mea cred că nu sînt chiar atît de multe. Însă în ce privește cele mai dragi, am aici una de pe Mallorca (Spania), unde am fost cîțiva ani în urmă. O linguriță deosebită, la care țin foarte mult, este de la Castelul Bran (România), pe care are imprimat edificiul acestuia, și de cîte ori mă uit la ea îmi amintesc de acea frumoasă călătorie pe care am efectuat-o într-o perioadă de sarcină, la 7 luni, fiind însărcinată cu prima fetiță. Am fost acolo împreună cu soțul și cu mama mea și m-am bucurat nespus de mult, pentru că aceasta a fost prima linguriță-suvenir pe care am găsit-o în România, în țara noastră vecină. Am și una cu inscripția „România” și asta bucură, pentru că în mulțimea aceasta tu te regăsești în ceea ce ai acasă. În rest, nu pot să zic că am o linguriță preferată, fiecare din ele este prin ceva deosebită: sau că au o sculptură pe partea superioară sau un obiect rotitor cu imprimarea unui hotel. O parte din lingurile mici au imprimeuri pe partea de jos. Piesele ce provin din Italia au imprimate pe ele poze. Am una din Ecuador, din lemn, care indică locul pe unde trece ecuatorul Pămîntului. Am una din ceramică din Muntenegru. Nu am fost acolo, dar obiectul are imprimat pe el unul din cele mai reprezentative locuri de acolo. De obicei, suvenirele respective redau un loc istoric, de mare importanță, din oraș sau din țară. O altă linguriță este din Peru, cu omuleții din orașul străvechi – „Orașul de Aur”, dacă nu mă înșel, de pe vîrful unui munte, unde este greu de respirat și unde sper o dată să ajung, nu doar să am ceva de acolo, dar și să văd acele locuri minunate. Pînă la urmă este și ceva care te motivează: Mai am ceva de acolo, dar nu am fost în vizită. Poate ar trebui să găsesc timp și posibilitatea de a merge acolo și a admira acele locuri frumoase. Sper să găsesc și eu timp și posibilitatea să vizitez toată lumea.

C: Este costisitor acest hobby?

N.M.: Nu. Fiecare linguriță pornește de la 1 euro și ajunge la 5-7 euro, nu mai mult. S-ar putea să fie mai scumpe cele din piatră naturală, din malahit, care iarăși din Peru sînt aduse. În rest, este așa, un moft al meu, o colecție mai deosebită decît lucrurile pe care obișnuiesc alții să le adune. O bună parte din cunoștințele mele adună farfurii și apoi le pun pe perete pînă nu mai au loc. Pe mine nu m-a tentat acest lucru. Pe cînd lingurițele pot fi expuse la un loc de vază, după care pot fi strînse.

C: Aveți de gînd să le afișați undeva?

N.M.: M-am gîndit că niște picturi mai deosebite ar putea fi „umplute” cu lingurițe. S-ar putea, în viitorul cel mai apropiat, să le aranjez undeva, la un loc vizibil, spre deliciul oaspeților care vor veni la mine.

C: Este legată cumva această pasiune de bucătărie? Vă place să gătiți? Preferați cafeaua, ceaiul?

N.M.: Îmi place foarte mult ceaiul, cafeaua mai puțin, dar nici una din aceste lingurițe nu au fost folosite, nici măcar ca excepție, pentru a amesteca zahărul sau altceva. În primul rînd, nu beau ceai cu zahăr, pentru că așa îmi place și consider că zahărul schimbă gustul și atunci nu poți simți adevărata savoare a ceaiului. În al doilea rînd, pentru așa ceva am suficiente lingurițe – simple, bune și destul de multe, încît să nu fiu nevoit să apelez la cele din colecție.

Copiilor mei, uneori le place să le scoată și să le privească, să mă întrebe de unde sînt, ce au desenate sau pictate pe ele și ce semnificație au. Este iarăși un motiv pentru a discuta și a le explica copiilor că a călători este un lucru frumos, ba chiar necesar pentru a cunoaște alte culturi, popoare și tradiții.

C: Ați numărat din cîte țări provin și din ce materiale sînt făcute?

N.M.: Despre materiale am vorbit cîte ceva mai sus. Sînt din ceramică, lemn, dar cele galbene, cred că sînt poleite cu aur. Din aceste posed din Sankt-Petersburg, Țarskoe Selo, de la Moscova, Cairo, Budapesta, Roma. Locuri legate de fostele imperii, care, după cum se știe, dintotdeauna au vrut să se deosebească prin ceva, chiar și prin lingurile acestea mici.

C: Deci s-ar putea vorbi despre o „filozofie” a lingurițelor?

N.M.: Cred că da. Olanda, spre exemplu, a preferat să-și prezinte pe aceste obiecte morile, care sînt simbolul țării, confecționîndu-le din argint. Cred că depinde și de mentalitatea populației, de marketing, de dorința de a atrage cumpărătorii.

C: La noi, probabil, se fabrică doar din aluminiu, cele pe care le găsim prin cantine?

N.M.: Nu știu. V-am spus că eu mi-am dorit să găsesc măcar o linguriță simplă pe care să scrie „Republica Moldova” sau „Chișinău” și să fie imprimată de exemplu Catedrala din Piața Marii Adunări Naționale sau Cetatea Sorocii, dar nu mi-a reușit.

C: Există o tehnologie de păstrare a lor?

N.M.: Nu. Ele se vînd în huse, cutii sau învelite în polietilenă. Doar cele ce conțin argint au nevoie de îngrijiri, pentru că am observat că, în timp, acestea se oxidează și își schimbă culoarea. De aceea, pînă cînd nu voi găsi formula cum le voi expune, sub sticlă sau altcumva, le voi ține în cutii.

C: Membrii familiei sau rudele Dvs. vă împărtășesc pasiunea sau ei au hobby-urile lor?

N.M.: Am menționat deja că ei contribuie la colecția mea, atunci cînd vizitează alte țări. O colecție deosebită are sora mea (Violeta) – ea colecționează păpuși de ceramică, pentru că îi plac păpușile încă din copilărie. Iar noi, la fel, avem grijă să-i oferim în dar astfel de păpuși. Nu este foarte numeroasă, dar ține la ea și are grijă de păpușile din colecție. Iar fiul ei are o colecție foarte mari de mașinuțe, care a început încă de la naștere. Nu pot să spun exact cîte are, dar de fiecare dată cînd merg la ei acasă, mașinuțele stau pe toate rafturile. Cărți – mașini, cărți – mașini. Este ceva frumos!

Text: Adrian Pancu
Foto şi video: Andrei Boguş