Cei 26 de ani de independență au fost o iluzie, după cum a fost (și este) o iluzie statul Republica Moldova, democrația moldovenească, economia de piață din RM, sistemul pluripartidist etc.

Născuți și educați într-un sistem care presupunea că statul e cel care permanent îți dă ceva fără ați cere mare lucru în schimb, într-un sistem în care exista un singur partid, noi așa și trăit cu această percepție până în aceste zile, chiar dacă multe s-au schimbat între timp. Avem stat, dar nu-l percepem ca pe ceva al nostru. În continuare gândim că statul e o vacă de muls, care paște undeva pe un câmp, cineva trebuie periodic să o mulgă, iar laptele, brânza, smântâna să ne-o aducă nouă. Așa am fost deprinși noi și așa i-am deprins și pe copiii noștri, născuți după independență – să fim consumatori de bunăstare. Credem în continuare că cineva trebuie să producă bunăstare și să ne-o pună la dispoziție. Strângem din nas și spunem că „Moldova e caca” și că „mai bine ne ducem peste hotare, acolo unde viața e viață”. Dar niciodată nu ne întrebăm de ce „acolo viața e viață”? Pentru că acolo cetățenii sunt producători de bunăstare și abia apoi consumatori.

Mulți moldoveni cred că, atâta timp cât ei se vor ascunde după niște indemnizații de șomaj, vor avea funcții neoficiale pentru care vor primi bani în plic fără a achita impozite, vor munci undeva peste hotare etc., cineva le va dezvolta țara, iar ei într-o bună zi vor începe să trăiască „ca în țările dezvoltate”. Toți așteaptă o minune și nimeni nu vrea să înțeleagă că minunea o putem produce doar împreună. Toți așteaptă nu știu ce putere miraculoasă, care va prelua Moldova și o va administra atât de bine încât peste noapte vom trăi ca-n Rai. Nu există asemenea puteri nicăieri în lume! Nici o putere nu poate schimba o țară dacă nu se implică fiecare cetățean!

Ne plângem acum că în 26 de ani de independență nu am avut nici o guvernare care să ne rezolve problemele. Ne plângem că suntem cel mai sărac stat din Europa. Ne plângem că nu avem locuri de muncă bine plătite. Ne plângem că, copii noștri ne sunt departe, deoarece nu și-au găsit un rost în țara lor. Ne plângem și spunem că țara asta n-are viitor. De multe ne plângem noi, iar bocetele noastre, de-a valma cu sudalmele în adresa tuturor celor ce ne-au condus sau ne conduc, răsună mai des decât rugăciunile către Dumnezeu sau (pentru atei) decât ne spunem unul altuia „Buna ziua”. Dar nimeni și niciodată nu s-a întrebat: Dar ce am făcut eu pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca stat? Dacă fiecare și-ar adresa această întrebare, marea majoritate ar ajunge la concluzia că nu are dreptul moral să ceară ceva de la acest stat și nici măcar să constate că, după 26 de ani de independență, el a eșuat.

Pentru că marea majoritate nu au făcut nimic pentru statul Republica Moldova și doar au așteptat ca statul să facă ceva pentru ei.

…Venim dintr-o societate în care a existat un singur partid și, chiar dacă oficial avem o mulțime de partide, marea majoritate dintre noi, în realitate, sunt membrii unui singur partid – Partidul Consumatorilor de Bunăstare…

Dumitru Spătaru