Procesul de soluţionare a problemei transnistrene în cadrul formatului 5+2 bate pasul pe loc şi, în timp ce unii cred că această pauză este binevenită, deoarece, în situaţia creată, negocierile nu pot da nici un efect, alţii sunt de părerea că aceasta e încă o dovadă că respectivul format e ineficient şi ar trebui modificat. Desigur, la modul practic, schimbarea acestui format este aproape imposibilă, dar, cel puţin din punct de vedere teoretic, unele posibilităţi pot fi examinate şi anumiţi experţi şi politicieni se referă periodic la ele. De aceea, mai jos voi face nu doar o trecere în revistă a acestor propuneri/opinii, ci şi a şanselor lor de reuşită.

Primul posibil scenariu – Schimbarea formatului 5+2 în unul hexagonal, care ar presupune excluderea Transnistriei ca parte în conflict; atribuirea statului de parte în conflict Rusiei (conform deciziei CEDO în cazul Ilaşcu şi alţii contra Moldovei); schimbarea statului SUA şi UE din observatori în mediatori şi ulteriori garanţi; păstrarea actualului statut în negocieri al Ucrainei, OSCE şi al Chişinăului. E un scenariu vehiculat periodic de reprezentanţii partidelor de dreapta, în special de către reprezentanţii PL. Dar şansele de reuşită ale acestui scenariu sunt extrem de mici, măcar şi din simplul motiv că Rusia niciodată nu ar accepta excluderea Transnistriei din acest proces (Tiraspolul fiind folosit de Rusia în procesul de negocieri destul de abil în promovarea propriilor interese), dar şi schimbarea statului său din mediator şi ulterior garant în parte în conflict. Iar fără acordul Rusiei nu cred că alţi actori implicaţi în acest proces ar putea face careva mişcări în direcţia respectivă. Sau, dacă s-ar face astfel de mişcări, ele nu ar da nici un efect, deoarece orice tentativă de avansare în procesul de reglementare a problemei transnistrene ar fi blocată de Moscova.

Scenariul doi – Atragerea României ca participant la procesul de negocieri. Astfel de propuneri au fost făcute anterior şi se mai aud periodic. Iarăşi, preponderent din partea reprezentanţilor partidelor de dreapta. Însă, de fiecare dată oponenţii acestei idei spun că implicarea României în proces doar ar tensiona situaţia, dat fiind faptul că s-ar putea considera că România are propriile interese (inclusiv de ordin teritorial) faţă de spaţiul dintre Prut şi Nistru. De asemenea, oponenţii ideii spun că România deja participă indirect la acest proces, fiind parte a UE, care are statut de observator. De aceea, putem concluziona că şi acest scenariu are puţine şanse de reuşită.

Scenariul trei – Atragerea NATO ca participant la procesul de negocieri. Această idee răsună (deşi destul de timid) mai ales în contextul interesului pe care NATO îl manifestă faţă de Ucraina şi ştiindu-se pericolul pe care Kievul îl vede din partea Tiraspolului pe fonul tensiunilor legate de zonele separatiste Luhansk şi Doneţk. De asemenea, ideea e enunţată şi în contextul intenţiei Ucrainei de a adera la NATO până în 2020, scenariu care presupune că regiunea transnistreană, controlată de un regim separatist ar putea deveni vecină a celui mai puternic bloc militar al lumii. Dar acest scenariu are prea puţine şanse de reuşită, deoarece cu siguranţă Tiraspolul şi Moscova s-ar opune vehement dacă problema ar fi abordată oficial.

Scenariul patru – Schimbarea statului SUA şi UE din observatori în mediatori şi ulteriori garanţi. Poate că anterior acest scenariu ar fi avut şanse de izbândă, însă pe fonul tensiunilor din ultimul timp dintre Occident şi Rusia, dar şi pe fonul informaţiilor despre o nouă posibilă extindere a NATO în spaţiul –ex-sovietic (SUA fiind motorul acestei organizaţii), cel mai probabil, orice iniţiativă de acest fel ar fi blocată de Tiraspol şi Moscova.

Scenariul cinci – Posibila atragere în procesul de negocieri a ONU. Chiar dacă şi acest scenariu este prea puţin probabil, el totuşi e mai realist în comparaţie cu precedentele patru. În ultima perioadă, ONU s-a manifestat destul de activ în procesul de dezarmare a trupelor FARC din Columbia (conflict ce a dezbinat această ţară în ultima jumătate de secol), în procesul de reunificare a Ciprului etc. Deci, ONU are deja o anumită experienţă relevantă în raport cu problema transnistreană şi cred că autorităţile RM au luat în calcul acest aspect când au solicitat respectivei organizaţii să ia în dezbatere şi problema retragerii trupelor ruse din Transnistria. Deci, cel puţin din punct de vedere teoretic, putem presupune că ONU ar putea deveni un nou jucător în procesul de soluţionare a problemei transnistrene.

Dumitru Spătaru