Alături de jurnaliști din alte țări, la începutul lunii iulie curent, ne-am aflat în Azerbaidjan într-o vizită de documentare în câteva dintre cele șapte raioane (Lacin, Kalbadjar, Fuzuli, Agdam, Djabrayil, Qubadli, Zanghilan) ce în 2020, după o amplă operațiune a armatei azere, au revenit în componența Azerbaidjanului după o pauză de 28 de ani. Timp de două zile din zori și până-n noapte am fost în câteva locații unde am făcut cunoștință cu istoria, cu ceea ce este în prezent, dar și cu planurile ambițioase și lucrările deja începute de autorități.

La 26 februarie curent, în cadrul unei conferințe organizată pentru jurnaliști străini, președintele azer, Ilham Aliyev declara că prima și cea mai importantă etapă pentru Azerbaidjan este întoarcerea cetățenilor săi în localitățile lor de baștină din raioanele sus-menționate. „Da, va dura ceva timp și va necesita eforturi comune. Dar acest lucru este inevitabil. Nu există altă cale”, a declarat atunci oficialul.

La 5 ore de Baku – capitala Azerbaidjanului, am constatat că au început pregătirile pentru revenirea băștinașilor și se muncește concomitent în mai multe locuri. Primul lucru de remarcat, după drumuri foarte bune, e că… odată ajunși în regiune nu mai sunt drumuri sau, de fapt, ele sunt, sunt drumuri „de țară”, așa că-n prezent practic peste tot se construiesc drumuri, poduri, trotuare, chiar și-n zone unde nu sunt amplasate localități. Cât cuprind ochii e șantier… iar muncitorii sunt unicii oameni de pe acolo, cel puțin aceasta e ceea ce am văzut în cele două raioane unde am fost – Fuzuli și Zanghilan.

Traseul nostru a inclus mai multe opriri, iar prima întâlnire a fost în raionul Zanghilan, acolo unde se implementează un proiect de construcție a unei stații de cale ferată și unde un serviciu special lucrează la deminare. Reprezentanții ANAMA – Agenția privind Acțiunea Minelor din Republica Azerbaidjan, instituție fondată în 1999, ne-au declarat că ei lucrează de câteva luni la identificarea și distrugerea minelor amplasate în regiune. Până acum au curățat 1700 de metri, dar continuă să muncească. Cel mai complicat – au spus ei – e faptul că nu au hărțile privind amplasarea minelor, recent au primit harta doar pentru raionul Agdam, însă pentru celelalte 6 nu dețin informații. În acest proces sunt implicați doar specialiști, echipați și instruiți… Pentru că era o zonă de risc, noi, jurnaliștii, nu am făcut prea multe mișcări, am respectat întocmai regulile locului. Am și asistat la detonarea unei mine, lucru care îmi doresc să se întâmple doar în asemenea scopuri – de informare, de instruire… și nicidecum altfel. Cu regret, potrivit ANAMA, au suferit și continuă să sufere și oamenii simpli din cauza acestor mine și acest risc va persista până nu va fi cercetată întreaga suprafața și identificate toate minele. Aici ar mai fi de menționat un lucru pe care l-am observat mai târziu, în timpul deplasării, că, kilometri întregi de câmpii sunt arse, negre. Primul gând – incendii naturale, or temperaturile acolo sunt destul de înalte. Însă, potrivit celor din regiune, câmpiile au fost incendiate intenționat, pentru ca, în cazul în care erau mine ascunse, să explodeze odată ce se întâlnesc cu focul.

Centrala electrică „Fuzuli” a fost a doua stație. Construcția acesteia a început la final de aprilie curent, iar inaugurarea a avut loc la 14 iunie. Stația este localizată în vecinătatea noului aeroport – aeroportul din Fuzuli, (mai e planificată construcția aeroporturilor în Zanghilan și Lacin), care se construiește și se anticipează finalizarea în câteva luni. Misiunea acestei centrale este să asigure cu energie electrică toată infrastructura orașului Fuzuli și a satelor din apropiere, dar și a aeroportului. La moment, asigură cu energie fabrica de beton, care e necesar pentru construcția localităților. Am aflat acolo că în Fuzuli a rămas „în picioare” doar cazarma militară, astfel că orașul va fi construit practic de la zero în următoarea perioadă.

Orașul Șușa – declarat recent „capitala culturii azere”, ne aștepta la capătul drumului pe care l-am parcurs de la stația electrică, prin munți înalți cu vârfuri verzi, liniștea cărora era străbătută de tehnica specială și muncitorii care construiesc drumurile și pe care la moment se circulă destul de anevoios. N-am așteptat să ne spună cineva despre frumusețea de altădată a orașului sau faptul că era o populară destinație turistică. Chiar de la intrare, văzând primele clădiri, dar și peisajul natural în care e amplasat orașul, am înțeles că e unul dintre orașele perfecte pentru un city-break, care ar fi fost plin de turiști și de viață, într-o altă istorie… Ceea ce am văzut – e realitatea, dar e cu totul altceva – clădiri părăsite, parțial distruse, cu uși ruginite și geamuri sparte, cu draperii arse de soare, cu străzi întregi unde nu vezi vreun om, unde înțelegi că practic nu e viață. Recunosc, nu am mai fost în orașe fără oameni și asta pe cât e de curios, pe atât e de straniu și de trist… Excursia prin Șușa supranumită și „cheile Karabahului” sau „perla Karabahului” ne-a convins că în scurt timp, poate chiar mai puțin de un an, orașul va fi iarăși plin de oameni, de evenimente și va redeveni o populară destinație turistică – aceasta își doresc autoritățile și se lucrează intens. Un festival deja a avut loc la mijlocului lunii mai, primul după 30 de ani – unul de muzică și s-a intitulat „Kharibulbul” (numele unei flori specifice regiunii). S-a desfășurat în aer liber, pe munte, la intrare în Șușa – locație pe care am vizitat-o și care e dominată de o liniște asurzitoare și de natură generoasă. Iar alte festivaluri sunt deja planificate. La moment, în Șușa sunt echipe de muncitori care curăță și repară clădirile abandonate și distruse, activează un hotel, un oficiu al Fundației Heydar Aliyev și un supermarket. Rând pe rând, clădirile prind viață, au fost reinstalate statuetele marilor artiști în centrul orașului, este renovată o galerie de artă, se reconstruiesc moschei. Ar fi de precizat și faptul că, la moment, celor care au locuit anterior în Șușa nu le este permis să se întoarcă, foștii localnici urmează să revină doar atunci când va fi reconstruit tot orașul.

Următoarea noastră stație a fost satul Agalî, raionul Zanghilan. Pe ruinele satului vechi, cu un proiect inovativ, se construiește un sat nou – după conceptul smart village (sat inteligent) care e bazat pe 5 componente: tehnologii inteligente, tehnologii moderne de producere, ecologie inteligentă, sisteme de educație și sănătate moderne, agricultură inteligentă. Pe locul unde doar 3-4 luni în urmă era un simplu teren, astăzi câteva case sunt deja ridicate și acoperite, iar intrarea în localitate e definitivată. În fostul Agalî au locuit peste 1000 de oameni, cu care s-a discutat și 99% dintre ei au decis că vor să revină la baștină. Au fost deja stabilite rolurile și ocupațiile locuitorilor. Urmează să fie construite de către stat 200 de case, iar unii își vor construi case după propriul plac, însă în anumite condiții – stabilite conform principiilor conceptului satului. Localitatea va fi iluminată pe bază de energie solară. Construcția acestui sat este un proiect-pilot implementat de Centrul de Inovații în Agricultură, instituție subordonată Ministerului Agriculturii și ar urma să se încheie până la finalul acestui an.

Coridorul Zangezur, unde e planificată construcția unui nod de cale ferată de importanță strategică, a fost următoarea noastră oprire. Potrivit autorităților, dacă totul va reuși conform planului, atunci o nouă arteră de transport poate fi deschisă în Eurasia.

Vizita noastră s-a încheiat la podul Khoda Afarin, situat pe râul Aras, la frontiera dintre Azerbaidjan și Iran. Deși pentru noi, cei veniți pe scurt timp, a fost mai degrabă o ocazie de a ajunge la frontiera dintre două state, pentru membrii delegației din Azerbaidjan, după cum ne-au spus ei, a fost un moment de mare încărcătură emoțională, pentru că după aproape trei decenii au putut păși pe acele locuri. Și aici va fi implementat un amplu proiect. Azerbaidjan și Iran în decembrie 2020 au semnat un acord pentru construcția unei hidrocentrale la barajul Khoda Afarin.

La câteva zile de la vizita Azerbaidjan – în raioanele Fuzuli și Zanghilan, am înțeles că am revenit cu acasă cu experiență, o altfel de experiență, de care nu m-aș fi gândit vreodată că voi ajunge să spun că am trecut prin. Încă mă încearcă sentimente contradictorii și încă nu am găsit cuvintele potrivite pentru a descrie această „călătorie”… Anterior văzusem ruine doar ale orașelor antice… Un lucru știu sigur acum, mi-aș dori să revin acolo peste 2-3 ani și să constat că drumurile dezastruoase, ruinele localităților și lipsa oamenilor de acolo sunt istorie…

Cristina Gurez