Joia trecută, m-am întreținut cu unul dintre rarii intelectuali chișinăuieni care mai poate spune că a citit niște cărți în viața sa și care, de ce nu? ar putea să spună din urma lui Caragiale: „Sunt vechi, domnule”.

Dacă aș intenționa să editez carte, în ruptul capului n-aș prezenta originalul la vreo editură înainte ca să-l citească două femei: Marcela Orjakovschi și Silvia Berlinschi, colegele mele de lucru. Pe sama lor se află corectura la revistă, însă adevărata lor specialitate (să-i zic chemare?) ar trebuie să fi e redactor de carte. …Pe rând să-mi citească manuscrisul, căci ele se completează minunat una pe alta. Îmi pot doar imagina câte cărți din Moldova ar fi căpătat eleganță lingvistică și făgaș logic dacă Silvia și Marcela ar fi trecut cu stiloul prin lanul de cuvinte de pe ogorul literar. Însă noi trăim în Moldova, țara unde și profesionalismul, și calitatea lucrului bine făcut n-au căutare.

Un bun redactor de carte este, într-un fel sau altul, și coautor al operei literare. Legendară colaborarea dintre scriitorul Thomas Wolfe și redactorul William Perkins la celebrul roman ”Privește, înger, către casă”. Perkins a eliminat 90.000 de cuvinte din manuscris (370 de pagini, circa 30% din întregul volum!) și după asta cartea a devenit bestseller, titlu de referință în literatura universală. Un redactor de carte trebuie să cunoască nu doar gramatica, el trebuie să aibă un acut simț al limbii, plus cunoștințe ce țin de logica gândirii artistice.

Dacă Constantin Stere ar fi colaborat cu niște redactori onești, romanul său ”În preajma revoluției” putea deveni o capodoperă, dar fiindcă a plătit niște redactori – cârpaci, ei au trecut la sărita prin manuscris…

Intelectualul ruginit, precum s-ar fi exprimat Sadoveanu în sensul sănătos al cuvântului, ne-a mulțumit că am dat Cezarului cele ce i se cuvin Cezarului și s-a arătat profund îndurerat de modul în care a fost celebrată aniversarea lui Ion Druță în țara sa natală. Până și dușmanul său, prim-secretarul Ivan Bodiul, l-a celebrat de câteva ori pe Druță, fiindcă n-avea încotro; pe când ei, nătărăii, pe vremuri de libertate… De ziua Lui i-ați trimis un blid de sânge negru de la o-njunghiere. Halal de voi și ferice de mama care v-a născut! Numai că… fi ți atenți: nu uitați, râsul vostru e în fi ii voştri plâns! Așa că rămâneți cine sunteți: cu tema de-acasă nefăcută, care nu-i altceva decât romanul lui Ion Canna ”Dimineața pe Nistru” наоборот. Iar în lumea asta mare voi vă credeți minunaţi: muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul.

Stere a trebuit să aștepte 80 de ani ca să i se facă dreptate. Lui Lupan începe să i se facă dreptate, iar pe Druță, al treilea patriarh al nostru, îl beștelesc, cine credeți? – nepoții lui Onache Cărăbuș, în care autorul își pusese atîta și atîta speranță!…

Același intelectual ruginit a ținut să-mi amintească cu tot dinadinsul de un panseu al scriitorului american Ray Bradbury: „Sunt crime mai grave decât să arzi cărțile. De exemplu, să nu le citești”. N-am prea înțeles cam de ce a insistat să mi-l comunice anume mie, dar el veni și cu explicația: ”Tu lipsești cititorul de dreptul de a citi o carte… Ți-ai risipit scrierile prin pagini de gazetă. Ar fi timpul să le aduni între coperțile unei cărți”. Aha, iată care-i chestia! Apoi, a continuat: ”Selectate și structurate cu pricepere, ele ar constitui un tablou mozaical, precum îți place să spui; ar arăta minunat – ca un război moldovenesc, bine închegat, de prin părțile Terebnei.”

Mai întâi de toate, un om al scrisului trebuie să fi e absolut sincer în ceea ce scrie, în caz contrar, e om pierdut; un om al scrisului nu trebuie să fi e sigur până la capăt de valoarea scrisului său, în caz contrar, se transformă în grafoman. Este o vorbă: dacă doi oameni îți spun că ești bat, du-te și te culcă. Dacă mai mulți oameni îți spun că ar fi bine să-ți aduni scrierile mozaicale într-o carte, n-o fă pe îngâmfatul, ia și prezintă manuscrisul la editură.

Dar… Este un cântec: nu-s parale mărunțele, nici fetițe frumușele. Unu. La ruși, primeai bani pentru o carte; pe timpuri de libertate, trebuie să plătești tu bani editurii… pentru munca ta! Doi. Care ar fi rostul să produci o marfă care nu-i întrebată? În Moldova, ba și în lume, oamenii nu mai citesc cărți, am ajuns să trăim în epoca postcultură.

La sovietici, am editat două cărți. Lucrând la „Săptămâna”, am depozitat în computer vreo 15 cărți, cel puțin. Nu le cunosc valoarea, dar aș vrea să cred că nu plictisesc cititorul. Să ne auzim de bine!

Viorel MIHAIL

sursa: Revista Săptămâna