…Și au fost ridicați gospodarii satelor. Cîte 5-6 din fi ecare localitate. Cu toată familia – cu copii și soții. Și în casele acestor gospodari fură instalate instituții ale statului: sovet sătesc, cîrmuire, punct medical, bibliotecă, școală, ghediaslă… La întoarcere, unii dintre cei deportați din satul meu s-au stabilit cu traiul la Glodeni și Bălți. Ionică Șalaru a reușit să-și ridice o altă casă în sat, și mai frumoasă, și mai arătoasă. Iar lui Ion Gorcea i-a fost înapoiată doar o jumătate de casă. În cealaltă parte, dinspre șosea, era club. Vă puteți imagina ce trai aveau de dus țaca Olea și badea Ion, cînd pe la patru după-amiază rula un fi lm pentru copii, iar sara, după opt, un fi lm pentru adulți. Tot aparatajul cinematografic era alimentat de la un motoraș de-afară, care dîrdîia de te asurzea. Unde mai pui că vinerea și sîmbăta pe afișe apărea obligatoriu mențiunea ”После фильма – танцы”. Iar dansurile, cu Dănuț Bătrînu la acordeon, se încheiau hăt trecut de miezul nopții…

Copilașii ne-de-școală erau scutiți de plata pentru bilet, dar această binefacere îi costa: aveau de trecut prin furcile caudine ale fl ăcăilor; arenjați în două șiruri la intrare, ei le aplicau bobîrnace dureroase peste capetele tunse-chilug. Ajunși în sală, baistrucii își știau locul: urcau repejor cele cîteva trepte ale scenei, se lungeau pe burtă cam la un metru de la ecran și, cu obrajii sprijiniți în palme, urmăreau Ivan Brovkin și Nina Gheorghevna, precum era anunțul kinomecanicului, transmis prin gaura de lîngă aparatul de proiecție. Nina Gheorghevna fi ind o învățătoare tînără și frumoasă de la noi din sat.

Toamnă. Vreme tîrzie, trecut de mezul nopții. De cîteva zile, ploaia nu mai contenește. O ploaie ciobănească, tristă și-ndesată. Undeva un cîne scoate un urlet înfricoșător, o fi visînd ceva urît. Oare cît mai este pînă la primul cîntat al cucoșilor?

– Ioane, Ioane! Aracan! Scoală, măi tu! Au întrat dracii în casa noastră. Ia ascultă! Îi auzi?

Ion Gorcea se ridică. Se așază pe marginea patului cu picioarele la podea. Își încordează auzul. Țaca Olea, în cămeșoaia ei de cînepă, desculță, despletită, se vîrcolește de colo-colo prin odaie. Își face cruce prin unghere. Într-adevăr se aude ceva. Un răget înfi orător, ca de porc înjunghiat. Sau ca un miorlăit sinistru de motan, primăvara pe acoperiș.

…Îi amorțește un șold. Îl doare și umărul drept. Se trezește. Achipuie cu mîna în dreapta, achipuie în stînga – nimeni. O strigă pe mamă-sa: ”Mamă-i!”. Mama se face a nu-l auzi. O strigă din nou, mătăhăiește cu o mînă, se lovește tare de ceva și se stîrnește la plîns. De fapt, un răget, nu plîns. Oaaaa! Oaaaa! Ce-i asta, unde-i mama?! Se ridică. Bîjbîie prin întuneric. Nu pricepe nimic! Oare unde-s eu amu? Nu-s la închisoare, ca Artur?– Oaaa, Oaaa! Precis că-i la închisoare. Au să-l împuște ca pe Cepaiev. Oaa! Iiiii! Face doi pași și simte că se prăbușește în hău. Bah-babah! Se lovește cu capul de ceva tare. Urlă de durere. Și de frică, și de durere. Dă de o ușă. Ușa e însă încuiată!

Încă nu se crăpase de zi, cînd, deodată, ușa se deschise vraiște și în cadrul ei apăru Ion Gorcea însoțit de kinomecanic. Aprinseră lumina și dădură cu ochii …de drac. Cel împelițat era Borica Bîrsanu, un băiat de șase ani, care adormise în timpul fi lmului după un panou de pe scenă. Kinomecanicul nu l-a observat și, după seans, a încuiat clubul și a plecat acasă. Pe la vreo trei de noapte, Borica s-a trezit de durere în șold și în umăr. Negăsind-o pe mamă-sa lîngă el, se puse pe plîns, apoi pe urlat, încît o băgă în boale pe țaca Olea, aceasta crezînd că i s-a împlut casa de necurați. Zbierătul scos de Borica cînd se prăbuși în hău, adică de pe scenă cu capul tocmai în scaunele din sală, nu avea nimic omenesc în el și atunci țaca Olea a mers cu presupunerile că neamurile încornoraților i-au întrat în casă… Ducerea mamei lui! Durere mare și două cucuie cît două cornițe de țăpulean…

Viorel MIHAIL