Jurnalistul și istoricul Octavian Țîcu, sportiv de performanță, fost ministru al Tineretului și Sportului, ne-a povestit, în cadrul proiectului CURENTUL – „Istoria familiei”, de unde provine numele său, cine sunt membrii familiei sale și ce tradiții și obiceiuri au.

„Nu cunoaștem istoria numelui de familie Țîcu propriu-zis, dar ce știm din istoria familiei este că Țîculenii au venit foarte devreme în Rădenii Vechi, Ungheni (un sat atestat documentar din 1437) din regiunea Olteniei, unde dealtfel se atestă și cea mai mare prezență a numelui Țîcu din spațiu românesc. Pe de altă parte, cealaltă ramură a familiei, pe linia mamei, este din neamul Grosu și descinde din Bucovina, veniți în satul Costuleni, Ungheni, după 1775, când nordul Țării Moldova a fost anexat de Imperiul Habsburgic. Tot din acel spațiu vine și cealaltă parte a liniei materne, Rudco, care erau etnici ucraineni probabil, asimilați ulterior”, a povestic jurnalistul.

Octavian Țîcu spune că a fost marcat din copilări de patru membri ai familiei: de părinți, bunica sa și unchiul său.

„Traseul existențial mi-a fost marcat în primul rând de părinți, Nadejda Țîcu (Grosu) și Dumitru Țîcu. Mama, prin faptul că mi-a insuflat dragostea față de istorie, iar tata pentru că m-a introdus în lumea sportului. Mama trece ca un fir roșu prin toată viața mea de până la maturitate, mi-a fost profesoară la școală și a fost alături de mine în toate etapele de formare intelectuală până la doctorat, dar și după. Tata a fost alături de mine la toate evenimentele sportive majore, inclusiv la toate campionatele naționale unde am devenit campion. Al treilea om ca importanță în viața mea a fost bunica Maria Rudco (Maria Rudico), lângă care am crescut cea mai mare parte a copilăriei mele. Născută în anul 1926 în România reîntregită, ea a păstrat cu multă căldură amintirea celor paisprezece ani de administraţie românească, când străbunelul Ion avea mult pământ cu vie, „oloiniţă” şi crâşmă, iar familia sa numeroasă din zece copiii ducea un trai decent şi cu „…frică de Dumnezeu”, spune el.

Octavian Țîcu își aduce aminte în detalii despre bunica sa, Maria.

„Stînd nopţile în „glugile de popuşoi” cu ea, atunci când veneau toamnele, ascultam istoriile despre şezătorile care se făceau în sat, despre horele la care veneau „răgăţănii” de peste Prut la fetele din sat şi la cele din satul Prisăcani, de peste Prut, la care se duceau flăcăii noştri. S-a măritat la paisprezece ani, la începutul anului 1940, iar rochia de mireasă şi-a luat-o de la Iaşi, unde a mers cu străbunelul cu carul cu boi. Acești ani au fost „epoca de aur” a vieţii sale, pentru că ceea ce a urmat a fost o tragedie personală într-o tragedie colectivă a basarabenilor: războiul care i-a luat soţul şi doi fraţi, Vasile şi Ghiţă, amintirea „ovreilor” înecaţi lângă sat în Prut, devastarea casei de către soldaţii sovietici, care i-au „…tăiat scroafa şi au spart butoaiele cu vin în ogradă”, a doua căsătorie cu bunelul Mihail, „curăţirea podurilor şi postavka”, foametea din 1946-1947, când oamenii mâncau „troscot” şi se „înflau ca broscoii” şi deportările care într-o noapte au rărit satul, inclusiv de rudele apropiate ale bunelului Mihail. Restul vieţii a lucrat dereticătoare în şcoala din sat, fără a mai învăţa alfabetul chirilic, redusă intelectual la cele patru clase româneşti, cărora le purta amintire vie, dar plină de înţelepciunea vieţii şi de credinţa în Dumnezeu, care i-au dat puteri să rămână în viaţă până în acest moment”, spune istoricul.

Ex-ministrul afirmă că avea impresia că, bunica sa este veșnică, atinsă de eternitate, că n-avea să moară niciodată.

„Mă trimetea cu bobocii la păscut pe lângă graniță, de unde între timp trebuia să culeg pungi de flori de romaniță. Ceaiul de romaniță mi-l dădea a doua zi cu mine și-l beau de atunci întotdeauna, pentru că dincolo de faptul „că-i cu folos”, cum zicea ea, îmi amintește de copilărie, bunica și casa de pe vale, de lângă Prut. Exact ca la Proust, „În căutarea timpului pierdut”, când amintirea Madeleinei îl proiecta în amintirile copilăriei și a locurilor de altă dată, ceaiul de romaniță reprezintă simbolul unei copilării paralele cu cea a pioneriei și komsomolului sovietic. Nu știu dacă credeam în prostiile astea sovietice, le făceam mecanic, ca toată lumea, pe unde mai entuziasmat, pe unde mai lehamete. Dar știam că dincolo de aceste porcării este lumea pe care mi-a cultivat-o bunica. Știam că nemții nu erau așa răi oameni, cum ne spunea la școală, unde „ocupanții germani” erau prezentați cei mai hidoși și mai sălbatici sau în filme unde erau prezentați ca niște bestii. Doi ofițeri germani au trăit în casa ei, comportându-se onorabil, cumpărând ouă și lapte, luând cu împrumut lucruri pe care le întorceau cu exactitate și prezicându-i orgia ce va veni odată cu revenirea „eliberatorilor”. Unul din ei chiar a curtat-o, că era femeie frumoasă, așa cum a fost toată viața, nenea Mihai luând-o după război cu tot cu copilul din prima căsătorie. Râdeam de multe ori în familie „Ce-ar fi fost dacă se ducea cu el și ne nășteam prin Hamburg sau Munchen?”.

Mai știam de la bunica că este Dumnezeu, cu care a trăit toată viața fără să clintească, că acest Dumnezeu are mare forță, poate face minuni, mai ales când te rogi înainte de somn. Știu o rugăciune simplă învățată de la ea, pe care și acum o mai spun înainte să dorm, pentru că îmi dă o senzație de bine și ușurare”, ne mai povestește el.

Al patrulea om ca importanță în viața lui Octavian Țîcu este unchiul său (fratele mamei mele) Andrei Grosu, care i-a fost și primul antrenor la box și alături de care a ajuns până la Jocurile Olimpice de la Atlanta în anul 1996 și a câștigat mai multe trofee internaționale. „Cu regret s-a stins prea devreme și a lăsat un mare gol în viața noastră”, își amintește Octavian Țîcu.

Jurnalistul ne-a mai povestit ce tradiții și obiceiuri a păstrat din anii copilăriei de la familia sa.

„De când sunt născut, am întâlnit întotdeauna Anul Nou cu părinții. Este o tradiție pe care o respect cu strictețe și, probabil, există doar un an sau doi în care la schimarea anilor n-am fost lângă părinți. La fel și tradiția zilei mele de naștere, pe care la fel o întâlnesc cu părinții. Mi-aș dori să fie la fel și în cazul copilului meu. De asemenea vin în sat la ziua părinților, de Paște și de Blajini. Sun părinții înaintea plecărilor în străinătate și după ce revin, mă sfătui când iau decizii importante, deși când am devenit ministru i-am pus în fața faptului împlinit, fără să-i anunț în prealabil. O tradiție aparte este cea de reunire a familiei Țîcu la Rădenii Vechi. Tata este cel mai mare într-o familie de șase copii și este considerat badea de restul celor patru frați și o soră. Îmi place această senzație de unitate care există la ei și mai ales faptul că încearcă să ne inoculeze și nouă tradiția de familie unită cu verișorii”, afirmă istoricul.

Totodată, Octavian Țîcu ne-a spus ce așteptări are de la cei care poartă același nume de familie.

„Nu am așteptări de la cei de-un neam ca mine, îi primesc și îi tratez așa cum sunt. Pe linia mamei majoritatea sunt pedagogi, femeile profesori de istorie și filologi, iar bărbații profesori de educație fizică (patru unchi de-ai mei sunt profesori de sport). Pe linia tatei prevalează medicii, moș Alexandru cu renume în R. Moldova, medic militar. Verișorii mei sunt împrăștiați în toată lumea, vărul Denis în Rusia, alt văr Denis în America. Alte verișoare și rude sunt în Italia, la Milano, Bari, Vicenza și Veneția, dar și în Anglia. Sunt mândru de fiecare dintre ei, pentru că avem un neam frumos pe ambele linii, diferiți la cătătură și fibra genetică. Cel de la Costuleni, din valea Prutului, mai deschiși și mai veseli, cei de la Rădeni sunt codreni, mai rezervați și mai așezați, dar toți împreună m-au influențat pozitiv și au contribuit frumos la ceea ce sunt acum. În același timp, sunt bucuros pentru copilul meu, pentru că în orice circumstanțe și situații de viață va avea senzația de a fi așezat în universul acestui neam, puternic și bogat pe ambele linii”, a spus Octavian Țîcu.

Cristina Parfeni