S-au împlinit, la 15 aprilie 2018, o sută de ani de la restaurarea căsuţei în care şi-a trăit Ion Creangă ultimii 18 ani din viaţă şi de la transformarea ei în muzeu. Bojdeuca e astăzi cel mai vizitat obiectiv al Muzeului Național al Literaturii Române – şi nici că se poate prilej mai potrivit pentru o călătorie detaliată în istoria sa. Căci, desigur, istoria bojdeucii se confundă cu însăşi istoria scriitorului.

Cu mai bine de zece ani înainte să devină primul muzeu literar din România, opinia publică românească era interesată de starea de dărăpănare a bojdeucii în care îşi trăise ultimii ani scriitorul Ion Creangă. Octavian Goga, semnatarul Cronicii din revista literară „Luceafărul”, nota în numărul din 1 ianuarie 1907: „Bujdeuca lui Creangă. Un prieten al revistei noastre, dl. prof. Dr. I. Simionescu din Iași, a binevoit a ne pune la îndemână fotografia casei în care a locuit Creangă. În această modestă «bujdeaucă» din mahalaua Țicău, cu două odăiți și o tindă, petreceau adesea cei doi buni prieteni: Eminescu și Creangă. – Bujdeauca e aproape de ruină – ne-o spune și «Viața românească» – și înainte de a o șterge de pe fața pământului indiferența și nerecunoștința noastră, îi tipărim aici fotografia; măcar atât să lăsăm urmașilor!” . Fotografia a fost publicată ca ilustrație la un capitol dintr-un roman original al lui Horia Petra-Petrescu, la pagina 12, cu explicația „Bujdeauca lui Creangă din Țicău (o mahala din Iași)”. Aceasta este cea mai veche fotografie a bojdeucii. Informația referitoare la această fotografie, precum și la starea de ruină a bojdeucii a fost preluată și de „Tribuna” din Arad.

Bojdeuca „e mai interesantă ca ruină la privit”…

Patru ani mai târziu, în ianuarie 1911, în paginile „Românului” arădean erau publicate versurile de satiră ale profesorului Eugeniu Revent din Bacău, care arătau o stare de fapt: „Ca noi nimenea nu are un respect nemărginit./ Pentru oamenii de seamă ce trăiesc, ori au murit./ Astfel chiar cu Ioan Creangă, marele povestitor,/ Ca unul care fusese om de geniu, din popor,/ La mormântul lui o cruce simplă, ’n lemn, dacă i-am pus,/ S-arătăm chiar și la groapă că n-a fost un om de sus!/ Germanii dacă păstrează locuința din Weimar,/ Și noi «bojdeuca» lui Creangă o păstrăm ca lucru rar,/ Putrezită, dărâmată, cu cerdacul irosit,/ Căci e mai interesantă ca ruină la privit” . În același ziar, dar din iulie 1912, Horia Petra-Petrescu semnează un articol intitulat „Un muzeu Eminescu?”, în care radiografiază starea jalnică a păstrării patrimoniului literar din spațiul românesc, concluzionând: „Bojdeuca lui Creangă din Iași ne părăsește mâine-poimâne” .

La sfârșitul anului 1911, învățătorul Mihai Lupescu semna articolul intitulat „Bujdeuca lui moș Ion Creangă”, în care aflăm o descriere frumoasă a bojdeucii și a împrejurimilor, dar și informații despre starea precară a acesteia:

„Pentru a treia oară, întovărășit de un admirator al lui Creangă, am mai răsuflat în căsuța în care a trăit marele povestitor, căci de acuma, Dumnezeu știe cine o va mai vedea așa cum a fost ea odată! Vremea, care dărâmă cetăți cumplite și ziduri uriașe, va risipi mult mai ușor casa de vălătuci, acoperită cu draniță, în care și-a sfârșit zilele, fără gălăgie, și în liniște, acela care a întrupat firea țăranului moldovean.

Bujdeuca lui «moș Creangă», cum îi zicea el adeseori, se află în mahalaua Țicăul de Sus, din Iași, în «valea plângerei», la colțul a două uliți, cu portiță veche de scânduri, cu cărare petruită de la portiță până la cerdac, umbrită de niște ulmi bătrâni, având fața principală spre apus, adăpostită sub umbra ulmilor, ca fața unei gospodine de munte, ascunsă sub ștergarul alb cum îi zăpada, iar la câțiva pași de la portiți, la colțul gardului și al ulițelor, este un izvoraș cu ghizdele de piatră și cu ulucul de țeavă de fier, izvorașul, din care «moș Creangă» dădea musafirilor «apșoară rece». Înspre partea de miază noapte, cam lângă zăplaz, se găsesc și acum ca «atenanse» două poețele, acoperite cu scânduri vechi și dărăpănate, având același veleat ca și casa: una menită de a face în ea bucate vara, pe vremea când în casă nu se mai putea face foc, în alta se țineau ciuveie, putini, ciubere, coveți, polobocul de murat curechi ș.a.

Fețele despre apus, miază-noapte și amiază au un cerdac de lemn vechi ca și casele, iar în dos, spre răsărit, este vestitul cerdăcuț, unde-l găseai adeseori vara pe «moș Creangă» în halatul lui țărănesc, până în pământ, descins, cu prostire la gât ca să scape de sudoare, înconjurat de hârțoage, unde adesea îl nimereau prietenii și admiratorii lui.

Aici, în acest cerdăcuț, adesea, săptămâni întregi stătea Creangă cu prietenul său Eminescu, rostogoliți pe paturi, discutând multe, multe de toate, unul închinându-se geniului și admirându-l, altul sorbind curățenia de suflet și graiul limpede al țăranului și amintindu-și fiecare zilele mândre din trecutul neamului și din copilăria lor. Aici admirau ei și frumosul răsărit al diminețelor de vară, uitându-se cu ochiana – cum spunea stăpâna – în depărtări mari, căci e adevărat că un răsărit de soare mai mândru și mai poetic de cum se vede de pe creasta Sărăriei și coasta Țicăului, arareori este și în alte părți.

În cerdăcuțul acesta se mai găsesc și astăzi un scrin, ce se spune că ar fi fost a lui Eminescu, fără ca nimic să adeverească aceasta, niște hărți vechi, între care și aceea a județului Iași, de Creangă, niște icoane, care se spune că le avea Creangă de la maică-sa ca dar, când s-a diaconit, și o desăvârșită ruinare a cuibului unde a sălășluit țăranul de la Humulești.

Bujdeuca are înfățișarea unei case țărănești, cum au și azi gospodarii din Humulești, având de megieși tot niște bujdeuce vechi și ruinate.

Mai toți mahalagii din Țicău au pe lângă casă pomi, așa că privind această parte a Iașului de pe dealul Sărăriei ori a Ciricului, ea dă priveliștea unui sat. Toți locuitorii acestei mahalale sunt mai muncitori, unii având și arături în țarinele din jurul orașului. Traiul aici e simplu și liniștit ca într-un sat și ești scutit de zgomotul orașului. În loc de strade sunt uliți, care pe vremea ploilor sunt tot așa de glodoase ca și cele de prin sate.

Aici și-a ales bârlogul acela care, deși a viețuit în Iași, totuși prin felul de trai nu vroia, în ruptul capului, să se depărteze de obârșie și a rămas până la moarte cu inima și cu sufletul țăran desăvârșit.

Bujdeuca lui «moș Creangă» e alcătuită din două odăi cu o tindă pe la mijloc și cu o cămăruță în fund, împărțire ce mai toți țăranii de azi dau casei lor. Una din odăi, cea despre miază zi, e podită, iar alta, cea dinspre miază noapte, e dată pe jos cu lut.

– De ce odaia asta e dată cu lut pe jos? Tot așa era și pe vremea când trăia Creangă? Am întrebat pe stăpâna de azi a caselor și care cunoaște bine felul de trai al lui Creangă.

– Așa-i plăcea lui. De câte ori îi spuneam s-o podească, îmi răspundea că vrea să aibă o odaie ca la Humulești.

Odăițele sunt cu ferestrele mici și cu cruce prin mijloc. Păretele de la odaia despre amiază zi e spart, căzut și răzămat în niște pari. În această odaie se află așezat într-un părete, ca o derâdere, un portret al lui Creangă în culori, după cea din urmă fotografie (Acest portret a fost cumpărat și dăruit de mine Academiei Române) .

Cine a cunoscut căsuța lui Creangă și se duce azi s-o mai vadă îl cuprinde o mare jale! Nimenea nu și-ar putea închipui că cuibul unde a trăit un om de așa mare valoare să ajungă în halul în care se găsește. Peste un an, cel mult doi, nici o urmă nu se va mai găsi din casa neprihănită, cu adevărat țărănească, a acelui care s-a numit Ion Creangă. Bujdeucă, unde a sălășluit atâta iubirea de țară și neam și dragostea pentru țărănime și pentru cel necăjit! Cerdacul unde neîntrecutul povestitor petrecea cu floarea scriitorilor noștri și unde a înlănțuit pe «Harap Alb», când a venit împăratul rusesc și i-a ieșit fum pe nas, odăițele lui, păreții, acoperișul, care astăzi e peticit cu câte o bucată de tablă, ca pete de batjocură și necinste peste dranița, poate din Humulești, totul va fi o ruină și cei ce au cunoscut acest cuibșor vor jeli dărăpănarea și ruina lui.

Stăpâna de azi, fiind femeie săracă, îmi spunea că n-are cu ce s-o repare și, de-a cădea, s-a muta și ea în altă parte și-a vinde locul cui va putea.

La alte neamuri cuibul acelor ce fac fala țării se cinstește și se păstrează cu mândrie. Cât nu țin nemții la casele scriitorilor lor mari! Dacă încep a se ruina le înconjoară cu ziduri, le reînnoiesc, dar păstrează originalitatea clădirii cu multă sfințenie.

La Suceava, de pildă, la cetatea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, nemții au făcut săpături și cercetări, dar nimic n-au schimbat din ceea ce au găsit; dimpotrivă, unde zidul era slab, ei l-au întărit.

La noi, Cetatea Neamțului e și azi împrejmuită cu pustiu și acoperită cu fulgere și se strică și se dărăpănă, și nimeni nu se gândește s-o împrejmuiască măcar cu un gard de sârmă.

Cât nu țin ardelenii la casa lui Avram Iancu, eroul anului 1848! Iar la expoziția din Sibiu din anul 1906, ei au așezat ca pe un odor sfânt între alte lucruri și ușa de la casa lui Horia.

Oare la noi nu s-ar putea păstra în bună rânduială o căsuță țărănească în care a locuit un scriitor ca acesta?

Creangă a avut o mulțime de prieteni printre oamenii politici și scriitorii din trecut și de azi. Mulți din cei tineri au învățat clasa II primară la «Domnul Creangă», care era profesor la școala din Păcurari. El ca scriitor mare a făcut cinste și Iașului, «Cetatea Unirii», de unde au izvorât atâtea idei mărețe pentru neam și țară.

Cu câteva sute de lei strânse ori prin o listă de subscripție ori înscrise în bugetul orașului, s-ar putea drege și păstra întreg și neștirbit acest cuib care, pentru iubitorii de lucruri frumoase și românești, ar putea fi un loc de pelerinaj cum pe vremea lui Creangă era locul de întâlnire al multora din cei mai de seamă scriitori ai noștri de azi” .

Semne bune: „În sfârșit! Casa lui Ion Creangă va fi reparată și ținută de către Comuna Iași”

Numărul din 22 martie 1914 al revistei „Realitatea ilustrată” din București semnala faptul că „«Bojdeuca» aceasta, cum își numea Creangă casa sa, e ca o căsuță de țară, cu o ogrăjoară în față și cu cerdac de jur împrejur, o căsuță ce stă să cadă, în care vara plouă, iar iarna viscolul șuieră prin spărturile acoperișului. Azi căsuța se dărâmă, o spune aceasta și povestitorul nostru de astăzi, d. Em. Gârleanu, în scrisoarea către d. ministru I.G. Duca. La portiță se vede un lacăt, ne mai spune cu durere d. Gârleanu, ca o pecete a vremii neîndurătoare, ce arată nepăsarea omenească” . Tot de aici aflăm că și ziaristul ieșean Gr. Stratin a cerut, pe lângă mulți alții, să se ia măsurile necesare de cei în drept pentru conservarea acestui locaș.

De altfel, Emil Gârleanu va publica în volumul Priveliști din țară. Schițe. Însemnări (București, 1915), capitolul Casa lui Ion Creangă, în care își arăta bucuria că „În sfârșit! Casa lui Ion Creangă va fi reparată și ținută de către Comuna Iași” , continuând cu o descriere a bojdeucii: „într-o hudiță gloduroasă în care mai să-ți rămâie ghetele, când treci prin ea, în mocirla drumului, în hudița numită a Țicăului, la no. 4, printre rânduri de copaci, în fund, e o căsuță, care încă de acum 10 ani când am fost la dânsa, se măcina cu încetul, dărăpănându-și acoperământul de șindrilă prin care ploaia începea să străbată. Pereții coșcoviți, hrențuiți, din vălătuci cădeau la pământ, podelile putrezite lăsau țărâna să se împrăștie prin casă, și cele câteva lucruri rămase, posomorâte, parcă se pregăteau și ele să-și ia rămas bun de la lumea aceasta. Cu glas potolit, dar cu o rară istețime și cu un mare farmec la povestit, tovarășa lui Creangă îmi spunea prin câte necazuri a trecut, câte i se pregătesc, câte griji îi năvălesc în suflet, când privește casa povestitorului năruindu-se. Nici un ajutor, nici o vorbă bună de la nimeni. Mai rămăsese în casă o ladă cu cărți, cercetate de către d-l Gh. Teodorescu-Kirileanu, un dulap pentru cărți dăruit povestitorului de către Eminescu, câteva tablouri, un portret în ulei, o fotografie a scriitorului, – într-o familie, la Slănic – și frumosul tablou al Junimii, în care Creangă e atât de bine. Printre curiozități: un cot, făcut și încrestat de Creangă, o oală în care fierbea vinul, o lopățică cu care… se scărpina pe spate, și alte câteva lucrușoare, păstrate de către aceea care îl îngrijise atâția ani. Casa, cu două odăiți în dreapta și în stânga unei săliți, are un cerdac în dos, de după parmaclâcul căruia Creangă și cu Eminescu priveau până departe, spre malurile verzi și rotunjite ale Ciricului…” .

Un locatar temporar

La sfârșitul anului 1914, academicianul Ion Simionescu semnala de la Iași, în paginile revistei bucureștene „Flacăra”, starea proastă în care ajunsese casa lui Ion Creangă: „Pe vremuri, erau două odăiți, lipite pe jos cu lut și despărțite printr-o tindă îngustă. Acum nu a rămas decât odaia din stânga. Din cealaltă abia se mai țin doi pereți; acoperișul, ca să nu cadă, e proptit cu furci. Iar din cerdacul de din dos, (…) azi nu au mai rămas decât câteva scânduri putrezite, pe care stau azvârlite grămadă, ceea ce mizeria a găsit mai de preț în locurile cu gunoaie de la marginea orașului. Drept păzitoare a locașului sfânt, o babă surdă, zdrențuită, îmi iese înainte, iar în odaia unde ar fi trebuit să stea la locul lor toate odoarele evocatoare a celor doi luceferi ai literaturii noastre se găsesc: cuibarul câtorva găini, culcușul unui câine și mindirul rufos pe care sărăcia se odihnește. Biata babă, speriată de venirea mea, începu să plângă și să-mi spună cu vorbe repezite: «De la primărie, mamă, mi-a dat voie să stau aici până-n primăvară, că-s săracă și n-am pe nimenea». «Cuconașul D. mi-a zis: pune, babo, proptele la acoperiș, să nu-ți cadă-n cap. Și am pus, după cum vezi; și am astupat tinda din fund, că intrau porcii; am pus clanță la poartă că intrau dracii de băieți de furau cercevelile de la ferestre. O îngrijesc și eu, că poate m-o strânge Dumnezeu și n-oi mai ajunge până-n primăvară»” .

Creangă a trăit în bojdeucă timp de 18 ani

În această „bojdeucă de căsuță” a locuit Ion Creangă din 1872 până în decembrie 1889. Căsuța „cu trei odăi, coperită cu stuh, și în ogradă fântână” a fost construită în anul 1842 de către Constantin Vasiliu, ajungând apoi, de la proprietar la proprietar, la Maria Ștefăniu.

Aceasta, nelocuind-o, a închiriat-o familiei Vartic, iar la 10 iulie 1872, Ion Creangă împreună cu fiul său, Constantin, s-au mutat în bojdeucă, ocupând camera din dreapta. În vara anului 1879, Ion Creangă a cumpărat bojdeuca printr-un Act de vecinică vânzare, de la Maria Ștefăniu (căsătorită Ciogole), pe 50 de galbeni austrieci, pe numele Tincăi Vartic, el semnând doar ca martor la tranzacție După moartea sa, în casă a rămas Tinca Vartic, femeia mai tânără cu vreo 15-16 ani decât el, care l-a îngrijit cu devotament și care a stat la căpătâiul său până în ultima clipă.

La jumătatea anului 1890, Tinca Vartic s-a căsătorit cu Constantin Deliu, megieș din Țicău, și a locuit în casa soțului, din strada Dochia nr. 11, la distanță de câteva ulițe. Bojdeuca rămâne nelocuită începând cu 1890, ajungând într-o stare de totală ruinare. După moartea Tincăi Vartic, petrecută la 3 septembrie 1912, bojdeuca rămâne lui Constantin Deliu, care propune, în 1915, Primăriei ieșene să cumpere casa. Bojdeuca a fost cumpărată la 20 noiembrie 1917 de către Comitetul „Ion Creangă”, în aceeași zi făcându-se donația imobilului către Universitatea din Iași .

Primul muzeu literar din România a costat 11.331,95 lei

În „Gazeta Transilvaniei” din iulie 1915 citim că „s-a luat inițiativa de a se restaura faimosul bordei din dealul Scăricicăi, în care a sălășluit pe vremuri marele povestitor”, iar „meritul îi revine d-lui I. Mitru, directorul Școlii Normale «Vasile Lupu», care, vizitând cu profesorii și elevii școlii bordeiul lui Creangă, a avut inspirația de a aduna un fond de o mie lei, cu care să se poată restaura bojdeuca. Odată restaurată, se va consolida și terenul pe care se află clădită bojdeuca, în așa fel ca apele ce se scurg să nu o surpe din nou. În același timp, se va pune și o placă comemorativă care să arate generațiilor viitoare că în acest palat țărănesc a locuit minunatul povestitor Ion Creangă”.

Aceste fonduri au fost predate Comitetului „Ion Creangă”, înființat la 29 octombrie 1917, care avea „de scop, în primul loc, reclădirea bujdeucei lui Creangă, cum apoi alte măsuri, pentru perpetuarea numelui și a operei sale” .

Din acest Comitet făceau parte A.C. Cuza (profesor universitar și deputat), dr. N. Leon (profesor universitar), dr. Corneliu Șumuleanu (profesor universitar), dr. N. Racoviță (primarul orașului Iași), Alexandru Alimăneștianu (bancher și mare proprietar), C. Ionescu-Olt (avocat și publicist), N.A. Bogdan (publicist), Ion Mitru (directorul Școlii Normale „Vasile Lupu” Iași), Gh. Popescu (inginer-inspector) și G.T. Kirileanu (publicist, bibliotecar al Palatului Regal). Comitetul l-a ales ca președinte pe A.C. Cuza, casier pe Alexandru Alimăneștianu și secretar N.A. Bogdan .

A intervenit și Primăria Orașului Iași, „ca să execute ea această lucrare, dând astfel exemplul rar, dacă nu unic, al unei administrații comunale, stăpânită nu numai de griji edilitare, ci și de preocupări literare”. Darea de seamă a încasărilor și a cheltuielilor făcute de Comitetul „Ion Creangă” cu ocazia restaurării Bojdeucii ne arată principalii contributori și cheltuielile făcute:

Încasări de la: Banca Națională din București (5.000 lei), elevii Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași, prin Ion Mitru (1.433,90 lei), Creditul Rural din București (1.000 lei), N. Iorga (1.000 lei), Primăria Iași (500 lei), Banca Agricolă, Sucursala Iași (500 lei), Reg. 25 p.a. prin maiorul Zelea Codreanu (154 lei), Iacob Negruzzi (100 lei), V.G. Morțun (100 lei), A.C. Cuza (100 lei), C. Șumuleanu (100 lei), N. Leon (100 lei), Al. Alimăneștianu (200 lei), Gh. Popescu (100 lei), G.T. Kirileanu (100 lei), Ion Mitru (100 lei), N. Racoviță (200 lei), C. Ionescu-Olt (50 lei), N.A. Bogdan (20 lei), G. Trancu-Iași (40 lei), I.N. Motaș (30 lei), Maria Popa-Radu (20 lei), Gh. Popa-Radu (20 lei), Mihail Crudu (20 lei), Alistar Gheorghe (5 lei), un total de 10.982,90 lei; s-au adăugat Direcția Baracamentelor (materiale în valoare de 1.776 lei), Direcția Geniului (materiale în valoare de 400 lei), Direcția Spitalelor (tuburi în valoare de 500 lei), Direcția Lemnelor (transporturi în valoare de 300 lei), Primăria Iași (lemne și transporturi în valoare de 500 lei), Compania Telegrafiei fără fir (transporturi în valoare de 300 lei), un total de 3.776 lei. Totalul primirilor: 14.758,90 lei.

Cheltuieli pentru: cumpărarea și restaurarea bojdeucii (8.223,75 lei), cumpărarea casei moștenitorilor Coca (3.108,20 lei), în total: 11.331,95 lei. Suma rămasă și depusă la Banca Națională: (3.426,95 lei).

1918: bojdeuca e sfinţită şi devine în sfârşit muzeu

În ziua de Florii, 15 aprilie 1918, în prezența unui număr important de cetățeni, locuitori ai Iașului și studenți, a avut loc sfințirea de către preotul G.I. Niculea a clădirii restaurate a bojdeucii lui Ion Creangă. Au luat cuvântul apoi A.C. Cuza, președintele Comitetului, care a făcut o prezentare a activității de restaurare a bojdeucii, și dr. N. Leon, rectorul Universității din Iași, care a acceptat „cu mare bucurie prețiosul dar” făcut de Comitet.

În încheierea ceremoniei de predare a Bojdeucii către Universitate, vechiul Comitet s-a constituit în Societatea „Ion Creangă”, cu scopul de a edita scrierile lui Creangă și de a veghea asupra bunei întrețineri a Muzeului „Ion Creangă”, la care au aderat și alte persoane prezente la eveniment: I. Simionescu, T.T. Burada, Elena Burada, I.S. Ionescu, G.I. Niculea, B. Cojocaru, C. Vasiliu, C. Cehan-Racoviță, A. Poitevin-Scheletti, P. Hette, Ion Colibaș, G.M Simionescu, El. Turculeț, M. Simionescu, Natalia Valeriu, Al. Valeriu și C. Grigorescu .

Dintr-o mărturie a avocatului Ionel Hette, publicată de Constantin Parascan în volumul Acasă la Ion Creangă, aflăm că la evenimentul din 15 aprilie 1918 au participat și Iacob Negruzzi, Mihail Negruzzi, Gheorghe Mârzescu, Gheorghe I. Brătianu, Maria Moruzi, Olga Sturdza, Paul Bujor, Constantin Stere, sculptorul Richard Hette, fratele său ș.a. .

După restaurarea din 1918, bojdeuca a devenit muzeu, în administrarea Universității din Iași , transformându-se într-un loc de pelerinaj pentru cei care doreau să vadă casa în care a locuit scriitorul. Din descrierile de presă aflăm că bojdeuca a fost foarte vizitată în perioada interbelică. La mijlocul anilor ’20, bojdeuca devenise o delectare pentru vizitatorii români, întocmai cum nemții se bucurau de locuința lui Goethe din Weimar. Aflăm despre aceasta în paginile Notelor și Amintirilor lui N. Leon, fost membru al Comitetului „Ion Creangă”.

O nouă restaurare în anii interbelici

La 19 mai 1933 a luat ființă Asociația „Prietenii lui Creangă” cu scopul de a restaura din nou Bojdeuca, după restaurare aceasta trecând în subordinea Primăriei ieșene . În august 1935 se ia decizia de a se construi o clădire în curtea Bojdeucii, necesară îngrijitorului care locuia în muzeu.

În aprilie 1936, în urma insistențelor deputatului liberal Emil Ceicovschi, comitetul de inițiativă – format din mai multe personalități, între care A.C. Cuza și Constantin Meissner (președinți de onoare), Osvald Racoviță (primarul orașului Iași), Gh. Ghibănescu (istoric), N.A. Bogdan (publicist), Emil Serghie (directorul Teatrului Național din Iași), C.R. Ghiulea (președintele Sindicatului Ziariștilor), Ionel Teodoreanu (scriitor), C. Dumbravă (avocat), Ion Botez (avocat) ș.a. – reușește să restaureze bojdeuca și să construiască o locuință de serviciu pentru îngrijitorul acesteia, pregătind, astfel, muzeul pentru Serbările de comemorare ale Junimii din 26-27 aprilie 1936 și Centenarul nașterii lui Ion Creangă, din martie 1937. Această a doua restaurare a Bojdeucii, după cea din 1918, se datorează în mare măsură grijii lui Emil Ceicovschi.

Spre finalul anului 1936, în paginile revistei „Ilustrațiunea română”, la rubrica Aspecte ieșene, C.L. semnează articolul „Pe unde a trăit Ion Creangă…”, povestind o vizită la „căsuța scundă, unde a trăit și a închegat atâtea fermecătoare povestiri glumețul Ionică de la Humulești. (…) De cum ai deschis poarta și ai pășit pe cărăruia pietruită ce se strecoară printre straturile de flori, un câine se repede, dând de veste celui însărcinat cu paza acestei căsuțe declarată monument istoric că au sosit vizitatori. În fundul grădinei în vale, abia se distinge printre răzoarele de flori abundente, căsuța joasă, acoperită cu șindrilă și cu ferestrele larg deschise. Cum ai intrat în această umilă «bojdeucă» te cuprinde un sentiment nelămurit de evlavie și calci în vârful degetelor, încet ca într-o biserică, cercetând cu ochii cele din jur. Aici a dormit Creangă, la această masă a stat Eminescu, pe aici s-au preumblat Maiorescu, Panu sau alți maeștri din nemuritoarea «Junime» de odinioară. În mijloc un antrețel (tindă) cu două uși. În stânga e camera ce servea de salon, și de unde te privește zâmbind un bust din ghips al autorului «Amintirilor din copilărie». De jur împrejurul pereților sunt înșirate toate operele lui, fie în ediții vechi, fie postume; iar în camera din dreapta, un pat acoperit cu lăicere de lână țărănești, în culori pale, presărate cu naftalină. Într-un colț, un dulăpior simplu, iar deasupra lui un sfeșnic de alamă, ce strălucește în bătaia soarelui, ce se strecoară pe fereastră, ca o linie aurie. (…) Lângă pat o masă încărcată cu rechizitele de scris: o călimară, o nisiparniță de lemn, cu care se așternea nisip pe slovele proaspăt scrise, ținând loc de sugativă, o scrumieră și un sfeșnic de lemn cu lumânarea stinsă în el. La marginea mesei un ceaslov cu litere chirilice și un volumaș subțirel: Metodă nouă de scriere și citire, pentru uzul clasei I-a primară, alcătuită de I. Creangă și tipărită la Iași în anul 1868; deasupra odihnesc o pereche de ochelari ieftini, iar alături, cutia lor de carton. Sprijinit de masă, un scaun șubred stă gata să cadă parcă la cea mai mică atingere. (…) Încolo totul e gol. În afară de o icoană și câteva litografii ale scriitorului, sau câteva lucrări în peniță, reprezentând «bojdeuca», camerele sunt goale. Aceste câteva simple obiecte sunt tot ce s-a mai păstrat de la cel ce a fost cel mai mare povestitor al nostru. La plecare însoțitorul meu mă duse în fața unui registru respectabil:

– Iscăliți și d-vs., vă rog.

– De ce?

– Toată lumea care vine aici e ținută să se iscălească în această condică. Așa e obiceiul…

Am răsfoit din curiozitate: sunt mii de iscălituri ale vizitatorilor din toate unghiurile țării. Profesori, preoți, studenți, ca și umili călători, au ținut să aducă astfel omagiu postum celui ce le-a încântat anii copilăriei cu basmele lui, vizitând locul unde a trăit el” .

Muzeul în care „lucruri puţine spun mult”

În 1937, la aniversarea Centenarului nașterii lui Ion Creangă sunt publicate mai multe articole de presă, care repun în circuitul public teme majore, precum necesitatea redactării unei monografii serioase. Șerban Cioculescu observa, pe bună dreptate, că destinul lui Ion Creangă a fost „cuprins într-o cercetare mai întinsă, de un străin, d. Jean Boutière” – insistând asupra păstrării memoriei scriitorului așa cum se cuvine, mai ales că „Bojdeuca din mahalaua Țicăului de la Iași, în care autorul Poveștilor a locuit ultimii săi optsprezece ani de viață, a fost restaurată tocmai în 1918, din grija Universității ieșene. Încăperile ei începuseră a se prăbuși, potrivit tradiției mizerabile care a lăsat în voia soartei, atâta vreme, conacul de la Mircești sau casa lui Cuza de la Galați”.

În 1939, economul Dumitru Furtună, după ce vizitase bojdeuca, în vara anului respectiv, afirma că aceasta „e un obiect de cult permanent pentru marele povestitor. Megieșii se uită cu ochi mari la vizitatori, pelerinii păstrează o clipă de tăcere în fața minunatului muzeu, în care lucruri puține spun mult și-i învață pe toți și mai mult. (…) Binecuvântată va fi de-a pururi munca idealistă a Comitetului de inițiativă și a Universității pentru restaurarea și întreținerea «bojdeucii». Cu cât vremea va trece, cu atât mai mare se va socoti această faptă. Iar «bojdeuca» va fi un permanent muzeu «Ion Creangă»” .

Reprofilare, consolidări, amenajări

În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, Bojdeuca a avut mult de suferit; abia în 1942 s-a aprobat material gratuit de la Mănăstirea Neamț pentru refacerea acesteia. Doi ani mai târziu aflăm că bojdeuca a scăpat de pe urma războiului, iar lucrurile din muzeu au fost ridicate de autorități și puse la loc sigur, deoarece Sărăria, cartierul ieșean în care se găsea, a suferit mai mult decât celelalte.

După instalarea „regimului de democrație populară”, Bojdeuca lui Ion Creangă trece din administrarea Primăriei Iași în aceea a Complexului Muzeistic Județean, ca în 1972 să treacă în componența Complexului Muzeistic Iași, cu sediul la Palatul Culturii (fostul Palat de Justiție și Administrație din Iași). Organizat în anul 1955, complexul includea mai multe muzee ieșene, Bojdeuca fiind subordonată Muzeului de Literatură al Moldovei (mai apoi, Muzeului de Literatură Română).

La 10 iunie 1966, după închiderea amenajării documentare de la Mănăstirea Golia, unde exista un punct muzeal dedicat memoriei lui Ion Creangă, în Bojdeuca din Țicău s-a constituit un singur muzeu „Creangă” la Iași, căruia i s-au adăugat mai multe piese originale (călimara de scris cu ștergătorul de penițe, sfeșnice, cuțitul de lemn de tăiat hârtie, ceasul de buzunar al scriitorului, tabachera cu inscripția posesorului, scrumiera, o figurină ingenioasă, o cutie de epocă cu însemnul apartenenței pe ea, vase, tablouri – portretul în ulei, din 1887, al Tincăi Vartic, realizat de V. Mușnețeanu, o icoană aflată în chinovia de la Golia în care a locuit diaconul Creangă, cărți și manuale de școală ale autorului, fotografii și altele) , de puțin timp achiziționate și autentificate de conducerea Complexului Muzeistic Iași.

Reprofilarea Bojdeucii a însemnat inaugurarea unui „memorial de evocare a felului de viață și atmosfera în care crea scriitorul, susținut prin etalarea obiectelor originale”, precum și o serie de reconstituiri de completare a interiorului și de întregire a ambianței. În primăvara anului 1968, înainte de aniversarea semicentenarului Bojdeucii, a avut loc o nouă reparare și reorganizare . În urma cutremurului din 4 martie 1977, casa a rămas în picioare, dar s-a lăsat „într-o rână, pe coasta dinspre sud, iar acoperișul, abia se mai sprijinea pe umerii șubrezi” . Bojdeuca a ieșit din circuit pentru câțiva ani.

În 1984, în cadrul unui program național de consolidare versanți, s-a intervenit și pe dealul Țicăului, prin introducerea unor coloane de beton, legate prin ziduri-contraforți, în zona din fața și din spatele Bojdeucii . În același an au fost demarate și lucrările de restaurare a Bojdeucii. Acoperișul a fost decopertat și s-au selectat materialele care se găseau într-o stare bună. S-a constatat că pereții din vălătuci de lut nu aveau fundație și s-a turnat la temelie un strat de mortar din ciment. Furcile din lemn au fost înlocuite cu stâlpi din beton, iar sub acoperiș s-a turnat o centură de beton, pe care au fost sprijinite grinzile din material nou, rezistent. Pereții din lateral și din spatele Bojdeucii au fost consolidați cu plase de sârmă. Acoperișul a fost înlocuit în întregime cu căpriori noi și draniță nouă . La 23 iunie 1985, după amenajarea interiorului, în spiritul original, Bojdeuca a fost redeschisă, în prezența unui numeros public, cu ocazia „Sărbătorii Bojdeucii” .

În acest context a apărut ideea construirii unui complex cultural-muzeal, pe locul căsuței îngrijitorului, ridicată în anii ’30. Arhitectul șef al Iașului, Virgiliu Onofrei, a propus un proiect arhitectural care a fost realizat cu implicarea Primăriei și cu concursul mai multor antreprize de construcții din Iași, și care a fost inaugurat la 11 iunie 1989. În noua clădire a fost organizată Expoziția documentară „Viața și opera lui Creangă”, Bojdeuca rămânând să păstreze doar bunurile memoriale în cele două camere: a scriitorului (în dreapta) și bucătăria (în stânga) . S-au amenajat și o bibliotecă și o sală pentru evenimente culturale, iar în fața noii clădiri a fost construit și un amfiteatru în aer liber, destinat spectacolelor pentru copii, dar și evenimentelor care păstrau vie memoria lui Ion Creangă.

40-50.000 de vizitatori anual

Începând din anul 1969, „Sărbătoarea Bojdeucii” s-a desfășurat în prima duminică din luna iunie, urmând ca din 1994 să se organizeze, la 1 martie, de ziua de naștere a lui Ion Creangă, evenimentul „Mărțișoare la Bojdeucă”, iar la 15 aprilie, „Zilele Creangă”. Începând cu anul 1981, la final de decembrie, se pun în mișcare „Colindătorii la Bojdeucă”, cu spectacole de iarnă, care antrenează trupe și formații din Iași și din județele învecinate.

Din 1994, în cadrul „Zilelor Creangă” se anunță și câștigătorii Concursului Național de Creație Literară „Ion Creangă” – Povești. În completarea acestor activități culturale, din anul 2010, la sfârșit de februarie și început de martie se organizează, la Iași, Humulești, Tg. Neamț și Chișinău, Festivalul Național de Literatură pentru Copii „Ion Creangă”. Din octombrie 1990, Bojdeuca lui Ion Creangă se află în subordinea Muzeului Literaturii Române Iași (devenit, în anul 2015, Muzeul Național al Literaturii Române Iași), instituție care s-a desprins din Complexul Muzeistic Iași (devenit, după 1990, Complexul Național Muzeal „Moldova” Iași), și care gestionează, în prezent, 12 muzee și colecții și 4 puncte muzeale în municipiul și județul Iași.

Astăzi, în preajma Centenarului, Bojdeuca lui Ion Creangă este cel mai vizitat obiectiv al Muzeului Național al Literaturii Române, anual trecându-i pragul între 40.000 și 50.000 de vizitatori.

historia.ro