Republica Moldova continuă să piardă forţă de muncă. E un fenomen despre care eu am scris şi anterior, iar datele statistice făcute publice recent mă determină să revin la temă. Astfel, la finele anului 2024 forţa de muncă în Republica Moldova a înregistrat o descreştere, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 2023, de 7,6%. Populaţia activă a ajuns să constituie doar 849 mii de persoane. Nu e deloc mai optimistă nici situaţia legată de populaţia ocupată, care a ajuns la 816,7 mii persoane, reducându-se în decurs de un an cu 6,6%.      

Dacă în anii 90 ai secolului trecut, dar şi în primii 10-15 ai secolului XXI, Republica Moldova era atractivă pentru potenţialii investitori inclusiv graţie prezenţei forţei de muncă suficiente, destul de calificate şi relativ ieftine, acum situaţia s-a schimbat radical. Chiar şi companiile prezente în Republica Moldova, nemaivorbind de potenţiali noi investitori, resimt un deficit destul de pronunţat de forţă de muncă – atât calificată, cât şi necalificată. Majoritatea managerilor, care participă la Ancheta de conjunctură, remarcă printre cele mai mari probleme şi îngrijorări lipsa forţei de muncă. Şi problema este una comună, indiferent de forma de activitate sau domeniul în care activează o întreprindere sau alta.

În context este important de menţionat că practic fiecare al treilea angajat din Republica Moldova activează în sectorul public. De regulă, o economie este cu atât mai dezvoltată cu cât ponderea salariaţilor ce activează în sectorul privat este mai mare. Anume din sectorul privat vine plus valoarea, iar sectorul public doar consumă. Nu neg importanţa celor ce activează în sectorul public – ei fac un lucru necesar ţării, fără ei ar fi imposibil să funcţioneze sisteme şi procese de  importanţă vitală. Remarca mea este doar că avem un număr prea mare de salariaţi în sectorul public raportat la cei ce lucrează în sectorul privat şi aceasta nu e deloc bine pentru economia ţării.

Pe mine mă îngrijorează că în domenii economice de maximă importanţă avem un număr de salariaţi relativ mic. Astfel, în agricultură, care e ramură de bază a economiei naţionale, avem implicaţi doar 15,6% din numărul total al populaţiei ocupate. În industrie sunt  implicate alte 13,6%, iar în construcţii – 7,8%. Deci, în domeniile care ar trebui să fie adevărate motoare ale dezvoltării economice a ţării sunt antrenate ceva mai mult de o treime din persoanele ocupate.

Dar, dincolo de aceste constatări, avem cea mai mare problemă – insuficienţa forţei de muncă. Şi aceasta se diminuează rapid de la an la an. Guvernul a întreprins acţiuni concrete în vederea liberalizării pieţei muncii. Dar, pe fondalul tendinţelor ce se aprofundează, devine tot mai clar că acestea nu sunt suficiente. Dacă ne dorim să asigurăm piaţa internă cu suficientă forţă de muncă şi să devenim din nou atractivi pentru potenţiali investitori, trebuie să întreprindem noi acţiuni. Un nou val de liberalizare a pieţei muncii (cu un caracter mult mai radical decât precedentele) devine o necesitate stringentă. Da, există riscuri aferente procesului de substituire a forţei de muncă locale cu forţă de muncă de import şi ele nu trebuie neglijate. Însă, existenţa acestor riscuri nu trebuie să determine lipsa de acţiuni în această direcţie. Cu astfel de provocări s-au confruntat şi alte ţări şi, dacă ele le-au depăşit, de ce nu am face-o şi noi? Exemplele acestor ţări trebuiesc examinate şi de preluat practicile bune înregistrate de ele. Înţeleg că poate acum nu e momentul, pentru că anul 2025 e unul cu specific aparte, dar trebuie să înţelegem că problema nu va dispărea de la sine. Dacă nu se va acţiona în vederea soluţionării ei în acest an, dar şi în anii următori, situaţia ar putea scăpa de sub control, iar consecinţele vor fi destul de grave.

Viorel Godea, director general al companiei „Lagmar”