Satul Dărcăuţii Noi din raionul Soroca sau, cum îi mai spuneau localnicii – Odaia Savei, a avut un destin, cu adevărat, tragic, așa cum, probabil, nu a mai avut vreo localitate din Moldova. În timpul Uniunii Sovietice în sat locuiau câteva zeci de persoane, care, cu timpul – fie au decedat, fie au plecat din sat. Astfel, în cadrul recensământului din 2004, în sat a fost înregistrat oficial un singur locuitor, care-şi ducea viaţa printre casele rămase pustii. După moartea ultimului locuitor, însă, satul a cunoscut un proces, probabil, unic în Moldova – a fost „înghiţit” de pădure, cu tot cu case, şi azi doar foarte puţine lucruri, ce mai pot fi văzute prin hăţişul greu de pătruns, amintesc de faptul că aici cândva au trăit oameni.

Nu ne-a fost deloc uşor să găsim satul Dărcăuţii Noi – de trei ori am trecut pe lângă pădurea ce l-a „înghiţit”, fără să ne dăm seama că, de fapt, ceea ce căutam era ascuns în hăţişul din faţa noastră. Am fost ghidaţi de doi oameni, care culegeau măceşe pe dealurile din apropiere – ei nu şi-au ascuns mirarea, aflând că nişte necunoscuţi caută un sat care nu mai este. Şi mai mare le-a fost mirarea când au văzut că am intrat în pădure, încercând să dăm de urmele unei localităţi care nu mai există.

La intrarea în fostul sat (la marginea pădurii) am dat cu ochii de o răstignire. E unicul obiect înălţat de om, aici, care nu a fost „înghiţit” de copaci şi de ierburile din jur. E adevărat că pădurea a înconjurat răstignirea din toate părţile, dar nu a dărâmat-o. A rămas intactă şi candela de la temelia răstignirii, parcă aşteptând să fie din nou aprinsă de mâna unui om.

Trecem de răstignire şi o apucăm în direcţii diferite, convenind că primul care va găsi careva urme ale fostului sat îi va chema şi pe ceilalţi. Primul obiect pe care îl găsim cu greu printre copacii deşi este un beci. Din casa ce se înălţa alături de el nu a mai rămas nimic – doar o moviliţă acoperită cu iarbă deasă (presupunem că sub acea moviliţă e tot ce a mai rămas din casă), pe când beciul este în stare aproape perfectă. Nu are uşă, dar în rest toate sunt la locul lor – şi treptele, şi interiorul, şi chiar gura de aerisire. E straniu să vezi un beci în inima pădurii şi, dacă nu am fi ştiut că aici cândva a fost un sat, nu am fi putut explica ce caută acolo.

Ne afundăm, din nou, în hăţiş şi, după câteva zeci de metri, găsim o fântână. Spre mirarea noastră, fântâna e păstrată destul de bine – nu are doar lanţul sau funia de care se agaţă de obicei găleata. Evident, nici găleata nu e. În schimb, în adâncul ei se vede licărul apei. Cum de a reuşit această fântână să rămână într-o stare atât de bună, rezistând asediului naturii, e o enigmă pentru noi.

Ici-acolo, printre copaci, se văd urmele fostelor garduri de sârmă, cu care gospodarii îşi delimitau cândva proprietăţile. Acum acestea înconjoară doar pâlcuri de copaci, fiind tot mai mult înghiţite de pădure. Probabil, peste câţiva ani nici urmă nu va rămâne din aceste garduri. Totuşi, trecând peste unul dintre ele şi intuind că dincolo de el cândva era o gospodărie, descoperim o prispă. E aproape la fel ca şi în vremea când străjuia intrarea în casă, numai că acum străjuieşte o moviliţă, ce se înalţă în spatele ei – tot ce a rămas din acea casă.

După o altă frântură de gard, găsim un beci – într-o stare mult mai proastă decât primul, dar în interiorul său se văd rămăşiţe de ulcele. Se vede că oamenii, plecând de aici, le-au lăsat în beci, iar, cu timpul, ele au fost distruse.

Printre copaci găsim şi câteva frânturi de temelii şi pereţi. În faţă ne apare şi un perete aproape întreg, iar din gaura ce s-a format în locul în care cândva era geamul, acum ne privesc nu oameni, ci – natura.

La o margine de sat, găsim un lan de lucernă, după ce, cu puţin timp în urmă, dădusem şi de un lan de porumb. Se pare că, lucerna a avut mai mult noroc în lupta cu natura, reuşind să înăbuşe ierburile sălbatice, spre deosebire de porumb, care nu pare să fi făcut faţă acestei lupte. În genere, lanul de lucernă pare unicul loc „viu” în acest sat „mort”.

Ne mai plimbăm un timp printre copaci şi pe bucăţile de drum din sat, care au mai rămas întregi şi tot timpul avem impresia că suntem într-un cimitir. Dar nu într-un cimitir obişnuit, ci în unul în care e înmormântat un singur mort – satul.

…Un fel de monument al dureroasei şi interminabilei tranziţii prin care trece Republica Moldova. Sau poate că e un monument care arată cât de puternică e natura, care, în doar câţiva ani, poate distruge orice urmă a activităţii umane…

Text: Igor Volniţchi

Foto: Constantin Grigoriţă

Dărcăuţii Noi, 10 august 2018