Acum câţiva ani, era la modă termenul „revoluţie de catifea” (chiar dacă era raportat la evenimente din anii precedenţi, acest termen era inspirat de mișcarea pacifistă prin care Partidul Comunist din Cehoslovacia a pierdut monopolul puterii și s-a revenit la democrație). Apoi, cineva din conaţionalii noştri, mai în glumă mai în serios, a introdus în uz termenul „revoluţie de cafenea”, atribuindu-l celor care anunţau cu surle şi trâmbiţe mari revoluţii, dar până la urmă protestul lor se limita la a fi exprimat… prin cafenele la o ceaşcă de cafea. Acum, cred că a venit timpul ca acest termen să „evolueze” până la „revoluţie de canapea” şi cred că anume respectiva definiţie caracterizează cel mai bine situaţia actuală din Moldova.

Ideea respectivă mi-a venit după o recentă discuţie cu un vechi prieten. Acesta, exact ca şi eroul dintr-o emisiune de comedie din Federaţia Rusă, iubeşte să petreacă tot timpul liber în faţa televizorului, iar de ceva vreme a început să „polemizeze”… cu televizorul. Această „polemică” i-a intrat atât de adânc în obişnuinţă, încât deseori se „ceartă” cu televizorul chiar şi în prezenţa altor oameni.

Discutam cu prietenul meu în timp ce la tv era difuzat un buletin de ştiri. La un moment dat, uitând parcă de existenţa mea, a început să comenteze fiecare ştire, adresându-se direct televizorului şi „eroilor” reportajelor tv de parcă aceştia ar fi fost în faţa sa. Înjura de mama focului relatările despre „cât de bine se trăieşte în Moldova”, i-a spus „în faţă” Premierului Filip ce crede despre reformele Guvernului, „le-a deschis ochii” europenilor, spunându-le direct că nu înţeleg că sunt prostiţi de puterea de la Chişinău, le-a „aruncat în faţă” liderilor opoziţiei cuvinte grele despre capacitatea lor de „a apăra drepturile oamenilor”, i-a transmis mesaje dure lui Trump şi Putin, spunându-le că nu înţeleg ce se întâmplă în Moldova etc.

Ascultându-l pe prietenul meu, am înţeles că e indignat de toate celea câte le vede în jur. Vorbea cu atâta ură şi furie despre tot ce vedea şi auzea, că mi s-a părut o bombă gata să explodeze în orice moment. Întrebarea mea logică a fost: Dacă tot eşti atât de nemulţumit, de ce nu faci ceva pentru a schimba starea de lucruri? L-am întrebat direct de ce nu-şi face un blog prin intermediul căruia să expună propria viziune asupra lucrurilor din ţară sau de ce nu foloseşte în acest sens reţelele de socializare (unde e activ doar când plasează fotografii cu sine şi membrii familiei sale despre călătoriile pe care le face şi despre petrecerile la care participă)? L-am mai întrebat şi de ce nu participă la proteste, atunci când acestea se organizează, dacă tot e atât de nemulţumit?

Întrebările mele l-au calmat pe loc (probabil, a înţeles încotro bat). Iar după o scurtă tăcere, mi-a răspuns posac, ceva de genul: „La ce-mi trebuie mie să mă expun, publicând opinii critice despre cineva sau despre ceva, sau participând la proteste. Mie şi aici mi-e bine (şi a arătat spre canapeaua pe care stătea). Iar nemulţumirea mi-o pot expune şi de aici. Stau pe canapea, spun ce vreau şi dintr-odată mi se face mai uşor pe suflet. Şi nici nu risc nimic”.

Ascultându-l, am înţeles ce s-a întâmplat cu spiritul protestatar din societatea moldovenească. El nu a dispărut nicăieri, ci pur şi simplu a migrat din stradă spre canapea. Protestele continuă, numai că… pe canapea. Şi nu exclud că degrabă vom avea şi o revoluţie. Dar tot pe canapea…

Dumitru Spătaru