În Republica Moldova sunt o mulţime de politicieni care au „seroase probleme cu capul” – mi-a spus un prieten din copilărie, care de profesie e psihiatru şi cu care am ieşit la o cafea în aceste zile. Văzând privirea mea mirată, a precizat că nu glumeşte deloc şi a adăugat că mulţi dintre ei nici nu ştiu că sunt bolnavi psihic, dar îi trădează „mai multe semne”. Intrigat peste măsură, l-am rugat pe prietenul meu să mă „lumineze” şi să-mi spună care ar fi aceste semne, ca să mă pot şi eu orienta mai bine în „flora şi fauna politică” de pe Bâc. Mai jos, voi invoca câte ceva din cele spuse de prietenul meu – cele mai „inofensive semnalmente”, pentru că unele dintre ele sunt atât de „deocheate” că chiar mi-ar fi greu să le reproduc într-un text jurnalistic.

Primul semn că un politician (şi, probabil, e valabil, nu doar în cazul politicienilor) suferă de careva boală psihică – e agresiv în permanenţă, în special atunci când ştie că e privit de cineva. Caută peste tot motiv de gâlceavă şi o găseşte chiar şi acolo unde un om normal nu ar putea să o găsească. Se poate „aprinde” de la cel mai simplu cuvânt, chiar şi de la o constatare banală privind lucrurile din jur. În special, politicienii respectivi devin agresivi în şedinţe, în emisiuni tv sau chiar şi pe reţelele de socializare, de unde „împroaşcă venin cu nemiluita”.

Al doilea semn – nu-şi pot fixa mai mult de o secundă privirea pe nimeni şi pe nimic. Ochii lor permanent „fug” de parcă ar căuta ceva anume, deşi în realitate nu caută nimic, ci mai degrabă încearcă să se „ascundă”. Acestor politicieni nu le place să fie priviţi în ochi şi nici ei nu privesc în ochi pe nimeni.

Al treilea semn – deseori încep să tremure din senin, în special le tremură mâinile. E o dovadă directă a stării de excitare avansată în care se află. Când încep să tremure, aceştia ajung la punctul culminant al răbdării lor, după care „răbufnesc”. Şi tremuriciul nu le trece nici măcar după ce au „răbufnit” şi au spus ce au avut de spus, continuând minute bune după aceasta.

Al patrulea semn – deseori, în timp ce vorbesc, se apleacă atât de mult în faţă încât practic se fac una cu masa din faţa lor, dând impresia că sunt gata să se culce pe ea. De fapt, în astfel de situaţii ei caută cu disperare un punct de sprijin, ceva ce le-ar permite să rămână măcar încă puţin timp în lumea reală, fiind perfect conştienţi că pierd controlul, inclusiv asupra lor.

Al cincilea semn – vorbesc prea mult despre propria persoană, asumându-şi merite ce nu le aparţin, exagerând propriul rol şi propria importanţă. O categorie aparte sunt acei care se înconjoară cu obiecte ce au drept scop să le confirme că sunt „cei mai cei”, gen: pixuri, căni, statuete etc., pe care scrie: „Cel mai bun politician” sau „Liderul opoziţiei”, sau „Creierul guvernării” etc. Adică, lucruri la care ei doar visează, posturi în care nu au fost şi nu au cum să fie vreodată, decât în delirul care le cuprinde mintea tot mai mult şi mai mult.

Mai sunt încă 13 semne de acest fel. Cel puţin, asta am înţeles de la prietenul meu. Dar mă opresc aici cu invocarea lor, deoarece risc să fiu deja prea direct şi să descriu politicieni concreţi din Moldova. Şi nu-mi doresc să ofensez pe nimeni. Dar şi cele cinci semne menţionate mai sus sunt suficiente pentru a ne permite (evident, după o analiză cât de cât) să concluzionăm că politica moldovenească e plină de personaje care au serioase probleme de ordin psihic. Şi mulţi dintre ei nici nu-şi dau măcar seama de aceasta.

Dumitru Spătaru