Dorian Furtună – etolog, doctor în biologie, autor al cărților: „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența” (2015), „Cugetările unui (ne)cunoscut” (2017) și „Mozaicul Uman. Evoluția omului și originea raselor” (2018), în cadrul unui interviu pentru CURENTUL.md, a vorbit despre cea mai nouă lucrare a sa „ILUZIA FERICIRII – O izbăvire terapeutică”, despre conceptul fericirii, despre mesajul și scopul acestei cărți, dar și despre reacțiile celor care deja au citit-o.

CURENTUL: Aproximativ două luni în urmă ați publicat noua carte – „ILUZIA FERICIRII – O izbăvire terapeutică”. Care este impactul, care sunt reacțiile, recenziile primite de la cititori?

Dorian Furtună: Oh, cu această carte am făcut atâta lume „fericită”… Aproape fiecare persoană cu care vorbesc în ultima vreme mă convinge că e foarte fericită. Nu e un paradox la mijloc, ci e vorba de o primă reacție psihologică de apărare (pe care am anticipat-o). Insistența acestor oameni că „sunt fericiți” e un fel de încercare de a eluda disonanța cognitivă pe care le-am provocat-o. Confruntați cu ideea că fericirea e doar o iluzie, ei preferă să nege din start și categoric o asemenea afirmație, care le zdruncină din temelii unele convingeri și repere formate încă în copilărie.

Înțeleg prea bine revolta oamenilor pornită din reflex, precum și exagerarea stărilor pe care ei le reclamă – că ar fi fericiți –, pentru a se poziționa în mod categoric și avantajos în raport cu propria lor percepție de sine. Or, a recunoaște că fericirea e, într-adevăr, o iluzie, ar însemna pentru mulți dintre ei să renunțe la un crez care le oferea un fel de simulacru de confort psihic și o vagă speranță utopică. Nu e ușor să renunți la o credință cu care te-ai obișnuit de mic, fie că e vorba de Moș Crăciun, de Dumnezeu sau de Fericire.

Deci, iată „impactul” cărții la această etapă, mai bine-zis, a titlului cărții, căci acei care au reacționat negaționist nici măcar n-au citit-o, ci doar au auzit că am atentat la visul lor.

E drept că am avut și câteva mărturii măgulitoare la adresa cărții de la de la cei care au citit-o integral, însă asemenea cititori sunt încă puțini.

C.: Spuneați recent că nu știți dacă va fi lansarea oficială, cu public, și nu era vorba de pandemie… ci de faptul că nu sunt vorbitori, or „la noi doar toată lumea se consideră fericită, deci nu are cine vorbi în concordanță cu ideea cărții”. Cum a rămas cu organizarea evenimentului? Ați mai găsit vorbitori…? Sau poate fără ei?

D.F.: Răspunsul la această întrebare reiese din cel precedent. Deocamdată nu prea are cine vorbi în cunoștință de cauză despre lucrare. Poate că în câteva luni vor fi mai mulți cititori care s-au pătruns de ideea cărții și vor fi dornici să povestească și altora impresiile lor; vom vedea.

C.: „Nu este o carte anti-fericire”, deși la prima impresie așa ar părea… ce v-a determinat să veniți cu această lucrare acum, care e scopul ei? Și ce așteptări v-ați făcut referitor la această carte?

D.F: Ar trebui să remarc aici că „Iluzia fericirii” nu e axată doar pe deconstrucția unui mit. E mai mult decât atât. E o carte de filosofie, o filosofie de tip nou, impregnată cu studii științifice, cu referințe la cercetările sociologice, psihologice și antropologice. E o lucrare care invită la reflecții, iar tema fericirii e doar un prilej să ne implicăm într-un exercițiu filosofic și de gândire critică, să ne punem mintea în mișcare și să încercăm să privim dincolo de clișeele de care abundă lumea.

C.: Și, totuși, nu există fericirea? De ce atunci a mai apărut acest termen/concept?

D.F: Dar de ce a apărut conceptul vieții de apoi? Deoarece oamenii au demonstrat mereu un exces al dorințelor și al ambițiilor; ei niciodată nu s-au împăcat cu firescul unui trai obișnuit, limitat fizic și psihic, ci voiau veșnicie. La fel poate fi explicată originea altor și altor concepte fanteziste.

Fericirea reprezintă o pretenție exagerată față de viață, ea este o inovație a gândirii antice grecești, din timpurile când primii autori și filosofi comparau viața zeilor cu cea a oamenilor, iar unii dintre aceștia căutau să egaleze potențialul traiului uman cu cel divin, își doreau o viață fericită ca a divinităților de pe Olimp. Nu întâmplător fericirea în greaca veche era numită eudaimonia, ceea ce înseamnă a fi „înzestrat cu un zeu bun”; de la (eu) „bun” și (daimon) „demon/zeu”. Adică, pentru fericire era nevoie de un demon protector, de un destin de-a dreptul divin, căci fericirea era emanarea forțelor supranaturale.

Mai pe scurt, fericirea constituia un dar zeiesc, un destin utopic, doar în mod excepțional oferit și muritorilor, iar anticii erau mult mai realiști în privința dobândirii fericirii decât suntem noi, contemporanii, care cu ușurință ne declarăm „fericiți” de vreo 17 ori pe zi.

C.: Dacă nu e fericirea, atunci nu e nici nefericirea? Sau cum stau lucrurile, în opinia Dvs.?

D.F.: În carte ofer un răspuns desfășurat la această întrebare. În linii mari, teza pe care o susțin este că pot exista fenomene și stări singulare de felul lor, fără ca ele să aibă un revers, un antipod sau un antonim. Am adus următoarea exemplificare:

Care e reversul durerii, al unei migrene, de exemplu? Plăcerea? Nicidecum. Reversul durerii este lipsa durerii (care poate coincide cu lipsa oricărei plăceri). Care e reversul unei anxietăți? Lipsa anxietății, calmul și echilibrul psihic. Ceea ce trebuie să înțelegem aici e că reversul unei stări negative nu e neapărat vreo stare pozitivă, ci, adeseori, una neutră; se revine în echilibru, nu se trece la o stare polarizată, aflată la antipod.

La fel e cu nefericirea; ea nu constituie dovada existenței fericirii; nu toate fenomenele fizice sau psihice au în mod natural un antipod, nu-l are nici fericirea. Dacă există nefericire, nu e neapărat să existe și o fericire pulsantă. De regulă, reversul nefericirii e mulțumirea relaxată, e lipsa frustrărilor și a nevoilor acute. Atâta tot.

C.: „Răspândind iluzia fericirii, răspândim depresia, chiar dacă avem bune intenții”, „Faptul că toată lumea aspiră la fericire dovedește că idealul fericirii e cel mai neîmplinit” – afirmați în lucrare. Și atunci ce ar trebui să facem? La ce să aspirăm?

D.F.: Titlul complet al cărții este „Iluzia fericirii. O izbăvire terapeutică”. Deci am remarcat din start că a renunța la goana după fericire va avea un efect eliberator pentru psihicul nostru, fiindcă cultul fericirii îi face pe oameni să suporte frustrări și să sufere din cauza că nu corespund unor standarde inventate, false și impuse în mod ostentativ de psihologia pozitivă, de mass-media, de rețelele sociale.

Conceptul de fericire e un fel de cal troian, pe care cei mai mulți dintre noi l-am primit radioși, dar care se va întoarce împotriva noastră odată și odată.

Îmi permit să reproduc aici un fragment din carte: „Nu amprenta fericirii ar trebui să ne marcheze traiul, ci împlinirea existențială (familială, parentală, profesională, creativă); nu fericirea, ci autorealizarea și plenitudinea vieții constituie adevăratul țel, cu toate dramele omenești contigue, care sunt dovada unei ființări autentice. E mai înțelept, cu alte cuvinte, să vrem să fim mulțumiți de viață, decât să vrem să fim fericiți; prima aspirație e situată în sfera putinței noastre, a doua aspirație e în voia hazardului și-i extrem de înșelătoare. Niciodată nu știi, în plină iluzie a fericirii, ce îți aduce ziua de mâine”.

Altfel zis, caută sursele bucuriei și ale împlinirii, și nu încerca să fii fericit, fiindcă omul cu cât mai mari pretenții are, cu atât mai tare suferă.

C.: Pentru mulți fericirea înseamnă – familia, realizările profesionale, casa, vacanța… Cu ce termen le asociază pe acestea Dorian Furtună sau ce înseamnă ele?

D.F: Nu este nimic mai subiectiv ca fericirea; și nu este nimic mai greu de obiectivizat. Câți oameni, tot atâtea „fericiri”, ceea ce dovedește că acest concept reprezintă un construct cultural, o invenție filosofică, un moft particular, și nu o stare comună, care să fie egal înțeleasă, egal percepută și împărtășită de toată lumea.

Trebuie din start să delimităm ceea ce individul trăiește în mod natural de ceea ce își atribuie în mod artificial. Astfel, omul trăiește zilnic numeroase stări de satisfacție fiziologică, emoțională sau sentimentală, specifice de altfel și pentru alte mamifere. E în firea lucrurilor să ne bucurăm, să fim veseli sau triști, să simțim mulțumire și împlinire temporară sau existențială (izvorâte din ceea ce ne oferă familia, profesia, un hobby oarecare, un succes remarcabil). Aproape toată lumea trece periodic prin asemenea experiențe de viață; le dobândim ușor, la fel de ușor ele ne scapă, dispar, rămân în trecut. Ele țin de emotivitate și nu exclud rateuri și pierderi grave pe alte segmente ale vieții.

Fericirea însă, la originea sa, presupunea o amprentă existențială asupra vieții, un destin extrem de norocos, un trai fără egal de virtuos și lipsit de dureri, pierderi și nenorociri. Fericitul era cel care nu mai avea nevoie nici de speranțe, nici de dorințe, nici de alte plăceri – avea totul, de vreme ce se credea fericit… Pentru destui filosofi antici, fericirea echivala cu putința de a trăi perfect în viața de aici, fără a mai aștepta promisiunea unei vieți de apoi și ei înțelegeau nerealismul unui asemenea trai.

Noi însă, din înfumurare omenească și din dorința de a ne atribui stări superioare, folosim pretențioasa etichetă de fericire, care e lipsită de orice corespondență cu realitatea. Fericirea e arhibanalizată azi și s-a transformat într-un cuvânt-monopol, folosit nejustificat pentru cele mai diverse senzații și manifestări cotidiene și obișnuite, care își au propriile definiții, propriile cuvinte descriptive.

C.: Cele peste 500 de pagini dau mult de gândit cititorului… Și atunci – mai este această carte o terapie, „o izbăvire terapeutică” sau mai degrabă un amplu proces de analiză, de confruntare a gândurilor?

D.F: Trebuie aici să mărturisesc că despre efectul terapeutic al textelor din „Iluzia fericirii” mi-au vorbit unii cititori care le vedeau publicate pe Facebook. Deci, efectul terapeutic l-au simțit mai întâi cititorii și această constatare m-a motivat să atrag mai multă atenție acestui aspect psihologic în scrierea cărții și în câteva texte am explicat folosul renunțării la goana după fericire și la visul de a fi fericit în general.

Totuși, dincolo de asta, miza mea inițială, ca autor, a fost una filosofică – să supun descifrării analitice și sceptice conceptul de fericire, să-i dezvălui hibele și artificialitatea. Intenția mea a fost să invit cititorul la o aventură a gândirii, din care să învețe să treacă prin filtrul filosofiei nu doar ideea de fericire, ci orice alte concepte gonflate de care este împovărată mentalitatea noastră modernă. În ce măsură mi-a reușit această provocare, să o spună cei care au parcurs aventura lecturii de la un capăt la altul.

C.: Cu ce ați dori să rămână cititorul, după ce ajunge la finalul acestei lucrări? 

D.F.: Cu impresia că totul e relativ, evident. Și că trebuie să fii nițel sofist în aprecieri, pentru a face față realității. Și că niciun subiect al cercetării nu poate fi epuizat definitiv, fiindcă mereu se ivesc dimensiuni nelămurite, iar conceptul fericirii nu este o excepție. Fericirea încă multă vreme ne va suci mințile, va trezi nedumeriri și va seduce lumea cu cântece de sirenă.

Din conținutul și argumentația cărții, cititorul va înțelege că fericirea e o temă dificilă și că este iresponsabil să o tratăm atât de simplist cum o fac astăzi majoritatea oamenilor, numind orice bucurie și emoție pozitivă „fericire”.

„Când filosofezi trebuie să cobori în haos și să te simți bine acolo”, spunea Ludwig Wittgenstein. Cam asta mi s-a întâmplat când am scris „Iluzia fericirii” – am căutat dedesubturile și originea fenomenului, am răscolit prin numeroase surse și interpretări, și am încercat să țes o pânză nouă a fericirii, altfel decât au făcut-o până acum alți autori în alte cărți, unde fericirea e obiect de venerație și popularizare. În fine, să explici fericirea e la fel de greu ca organizarea haosului, dar am primit plăcere de la acest proces intelectual.

C.: Care e următorul subiect pe care-l veți cerceta sau deja-l cercetați… despre ce va fi următoarea carte?

D.F.: Scrierea „Iluziei fericirii” a reprezentat un popas în lucrul la o carte din domeniul intereselor mele științifice de bază, ca etolog și biolog-evoluționist. De mai mulți ani studiez natura umană din punct de vedere evolutiv, iar acum cercetez în mod aparte originea etniilor și a identității etnice sub aspect socio-biologic. Va fi o carte în care voi explica evoluția etniilor și va fi cu totul altceva decât ne prezintă cărțile tipice de istorie. Vor fi multe surprize acolo, iar unele argumente și concluzii îi vor revolta pe cei care au gândirea plină de clișee.

Cristina Gurez