Sărbătorile de multă vreme au devenit un fel hibrid dintre religie și capitalism, fiindcă miza profitului nicicând n-a fost străină Bisericii, despre orice confesiune am vorbi. Numai că – atenție, creștini! – pe măsură ce sărbătorile religioase și industria fericirii se vor îmbina într-un corp comun, inevitabile metamorfoze se vor produce, iar perdant pe termen lung va deveni credința, care va fi știrbită de conținutul său pios.

Astfel, Paștele deja a ajuns o sărbătoare a veseliei cu anticipare, odată ce lumea e preocupată mai mult de organizarea meselor (într-un decor neapărat fericit) și e cu gândul mai mult la petreceri decât la chinurile lui Hristos și la responsabilitățile grele pe care le presupune Învierea și care îi revin credinciosului.

Cu toate că alunecarea sărbătorii de Paști într-un penibil mundan se face în văzul tuturor, tăcerea Bisericii e suspectă și e autocompromițătoare. Puținii clerici care observă dizolvarea religiosului fie că se simt comozi cu această stare de lucruri, aducătoare de profit, fie că nu au puterea să facă o concurență viabilă cultului fericirii de pe pozițiile unui cult al tragismului ortodox, în condițiile când Biserica și-a diminuat destul de mult din autoritate ca să mai poată fi victorioasă în competiția pentru mintea și simpatia maselor.

Din partea celor indignați s-a auzit vocea ieromonahului și scriitorului Savatie Baștovoi, care a declarat îngrijorat: „Înlocuirea lui «Hristos a înviat» cu «Paște fericit» este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate”. Așa e, și nici nu mai trebuie de așteptat urmări, fiindcă ele de pe acum sunt la vedere: din înlănțuirea creștinismului cu superstițiile și reflexele păgâne au apărut un fel de Saturnalii moderne, în care riturile sunt simulate și sunt respectate numai în măsura în care legitimează distracția, fie că e vorba de Paște, de Crăciun sau de alte sărbători religioase. Se pare că procesele au fost scăpate de sub control de Biserică.

În „Supliciul lui Moș Crăciun”, un articol celebru scris de antropologul Claude Lévi-Strauss în 1952, este adus exemplul preoților din Dijon (Franța), care au ars figura lui Moș Crăciun în public, în fața a sute de copii. Acesta, Moș Crăciun, fu acuzat că „păgânizează sărbătoarea Crăciunului, în sânul căreia s-a strecurat hoțește, ocupând tot mai mult loc”.

„Moș Crăciun, simbol al necredinței, ce paradox!” , comentase sarcastic Lévi-Strauss războirea Bisericii cu ceea ce avea să devină de-a lungul timpului o emblemă mai importantă a Crăciunului decât Pruncul Iisus. Știm că de atunci încoace Moș Crăciun, ca emblemă, și-a sporit influența, iar astăzi sărbătorile de iarnă sunt de neînchipuit fără un Moș Crăciun, care are statutul de divinitate aparte.

Tot așa cum Moș Crăciun a devenit „bastionul cel mai trainic și unul dintre focarele cele mai active ale păgânismului la omul modern” (Lévi-Strauss), cultul fericirii, promovat necugetat de sărbătorile religioase, dezlocuiește evlavia, înlocuind-o cu dorințe consumeriste, și eclipsează speranța în salvarea dumnezeiască prin promisiunea desfătărilor lumești, mai seducătoare și mai accesibile. Acesta e un proces în plină derulare de ani buni.

Mai pe scurt, „Crăciun fericit!” și „Paște fericit!” nu sunt nici pe departe apeluri evanghelice, conectate la Noul Testament; ele sunt slogane ce propovăduiesc o altă vestire, o nouă visare, o „evanghelie a fericirii”. Dar cine, mai ales în toiul sărbătorilor, e suficient de neafectat emotiv și de lucid ca să atragă atenția la asemenea subtilități…

***

fragment din „Iluzia fericirii”, semnată de Dorian Furtună

Cartea poate fi comandată aici:

https://librarius.md/ro/book/iluzia-fericirii-643993