M-am referit deja la competiția evidentă care este între guvernare și Președintele Igor Dodon în ceea ce ține de soluționarea problemei transnistrene. Am decis să revin la temă cu un nou material în care îmi propun drept scop să analizez șansele celor două tabere de a soluționa problema.
În primul rând, despre șansele guvernării. Este absolut evident că aceasta are un mare avantaj – contactul direct cu cei ce stau în spatele conducerii Transnistriei și care, de fapt, au în mâini puterea de decizie reală. La concret, e vorba despre contactul direct cu conducerea gigantului din stânga Nistrului – Sheriff. Se zice că toate mișcările în direcția soluționării problemei transnistrene înregistrate în ultima jumătate de an, au pornit anume de la înțelegerile directe ce au existat între adevăratele puteri decizionale de la Chișinău și Tiraspol, adică între cei ce stau în spatele guvernelor de la Chișinău și Tiraspol. E o filieră care deja a dovedit o oarecare eficiență și care ar putea genera anumită eficiență și în continuare.
Un al avantaj relativ pe care-l are puterea de la Chișinău e buna relație (cel puțin asta e impresia generală) cu SUA. Fiind și motorul NATO, SUA are interes ca problema transnistreană să fie soluționată, mai ales că Ucraina și-a declarat intenția de a adera la NATO până în 2020, iar problema transnistreană e un impediment serios în acest sens.
Având pârghia oficială în mâini, puterea ar putea încerca să-i intereseze și pe factorii de decizie de la Bruxelles și Strasbourg cu o eventuală soluție pentru problema transnistreană. Or, Transnistria este în apropiata vecinătate a frontierei UE și prezintă un real pericol pentru stabilitatea și securitatea în această zonă a Europei.
Pe de altă parte, Președintele Igor Dodon are alt mare avantaj – fără cointeresarea Rusiei, problema transnistreană nu poate fi soluționată, iar șeful statului e unicul partener de dialog de la Chișinău credibil pentru Kremlin. El are suportul direct al Președintelui rus, Vladimir Putin, iar desele lor întrevederi și amicitatea caracteristică discuțiilor celor doi șefi de state e cea mai bună dovadă în acest sens.
Un alt mare avantaj al Președintelui este că tandemul său cu Vladimir Putin se pare că are mai mare trecere la Președinția în exercițiu a OSCE – Italia. Franco Frattini, cel care are la moment în mâini puterea decizională în OSCE, este un prieten declarat al șefului diplomației ruse, Serghei Lavrov și nu-și ascunde simpatiile pe care le are față de Rusia. Iar aceasta ne duce la gândul că Președinția OSCE mai degrabă ar accepta o soluție pentru problema transnistreană venită din direcția Dodon-Putin, decât din oricare altă direcție.
De asemenea, un atu al Președintelui Dodon poate fi considerat și relația de colaborare relativ bună pe care o are cu liderul Transnistriei, Vadim Krasnoselski. Chiar dacă despre acesta se spune că ar fi sub controlul grupului Sheriff, totuși, el e controlat și de către Moscova. Chiar într-o măsură mai mare decât de grupul Sheriff. Iar dacă i se va cere de la Moscova să semneze un document anume privind soluționarea politică a problemei transnistrene, cu siguranță, o va face.
Toate cele menționate mai sus ne arată că varianta ideală pentru soluționarea problemei transnistrene ar fi conjugarea eforturilor dintre guvernare și Președintele Igor Dodon (fiecare urmând să acționeze pe filiera pe care are mai multe relații și posibilități). Dacă însă această competiție va continua, cu siguranță șeful statului va avea mai multe posibilități de a obține soluționarea problemei transnistrene decât actuala guvernare. Mai ales că nu e exclus ca în toamnă socialiștii, lider declarat al cărora este Igor Dodon, ar putea prelua și controlul asupra Legislativului și Executivului.
Dumitru Spătaru
