Propunem în articolul de față o scurtă analiză a volumelor de debut nominalizate anul acesta la Premiul „Mihai Eminescu” – Opus Primum, pornind de la ideea că, dincolo de sămânța de inevitabil scandal pe care o plantează opțiunile criticilor pentru o poezie care nu mai seamănă de ceva timp cu cea livrată de falsul reper al manualelor școlare, această listă reprezintă o oportunitate.

Familiarizarea cu formele liricii noi, cu inventivitatea și creativitatea unor poeți tineri și foarte tineri nu pot fi decât vești bune, iar cititorii inocenți, care își exprimă frust opțiunea pentru poezie în mediile culturale non-formale (goodreads, instagram), vin să infirme îndelung profețita moarte a acestei arte.

Admirăm fără rezerve diversitatea poeticilor propuse de cei cinci debutanți din ultimul an al deceniului întâi, vi-i prezentăm pe toți cu egal entuziasm și le ținem pumnii!

Lucian Brad (n. 1996, Vaslui) a absolvit Facultatea de Drept la Iași. În prezent, locuiește în Iași.

Dintre volumele nominalizate la Premiul Eminescu pentru debut, Un om mai important decât oamenii (Oh My God Publishing) este neîndoielnic cel mai experimental. Curajul poetic nu constă doar în formă, frazare și construcția toposului lăuntric, ci și în intertextualitatea programatică și poemele scrise în colaborare cu scriitori tineri ca Ioan Coroamă, Miruna Maria Solomon, Claudiu Ioan Maftei etc. Surprinzător de postmodern, Lucian Brad subminează instanța auctorială, devenită difuză și nesigură, capabilă să se afirme doar prin Celălalt. Inovația se extinde și asupra semnelor, prin inserția directă de emojis din conversațiile pe Facebook în corpul textului poetic. Fragmentar și evaziv, versul nu este însă facil, din contră, se închide într-un ușor ermetism apofatic, care accentuează detaliile unei scene, fără a numi esența ei, făcând astfel mai greu de identificat sensul exact al textelor. Când nu sunt coproducții literare, poemele conțin fragmente preluate de la alți scriitori, într-un fel de Waste Land de secol 21, care conturează secvențial și digital relația dintre individ și divinitate.

Pariul? O poezie experimentală, pe mai multe voci, îndrăzneață în tentativa ei de a vexa sensibilitățile conformiste.

PISICI MIEUNÂND COMPLEX
(feat. Claudiu Ioan Maftei, Ioan Coroamă)

ipocrit uram ipocriții
postcreștini maimuțărind creștini
și îndrăzneam să fiu doar excelent de unul singur
eram eu și nu se mai poate
mi-oi învăța frumoase îmbrățișările

„Este iar vremea să ne salvăm prietenii?
Ok! Care din voi are și ținta bună și e și bun la scărpinici?
Și” (nu poate f i sonorizat)
„Nu spune nimănui… că iubesc îmbrățișările”
„învață tu atât: să iubești toți oamenii, căci n-o să ai de ales”

Nu durează mai mult de două vieți să creezi o minune,
Doar că nu-ți spune nimeni de unde să-nveți
Că cerul nu-i poartă spre o altă lume.
Făgăduiesc dimineți pentru prieteni discreți,
Să ne vedeți cum ajutăm pe-oricine oriunde.

Dumitru Fanfarov (n. 1993, Chișinău) scrie; când n-o s-o mai facă, o să vândă diamante în Africa de Sud.

Fără a cădea în păcatul superlativelor păguboase, putem spune că, între nominalizații din acest an, Dumitru Fanfarov este „cel mai” creativ, la nivel de limbaj, și cel mai liber în raport cu reflexele reverențioase în fața literaturii. Poezia lui vine din fascinația față de ritm, culoare și, mai ales, din posibilitățile nelimitate ale acestora, recuperate din zonele rap, trap, hip-hop. Confirmat deja ca autor al unui volum valoros, câștigând, alături de Mircea Marian Florea, concursul de debut al Casei de Editură Max Blecher, Fanfarov posedă, în Stepă și transă, nu doar arsenalul unui vocabular fantastic, ci și o paletă largă de teme, simboluri, revolte și meta-revolte care provoacă, pun pe gânduri și atrag – deopotrivă – cititori și polemici. Toate acestea îi conferă o legitimitate intimidată: avem un autor deja matur și o carte cu un mesaj consistent.

Pariul? O poezie de forță, proaspătă, dezinvoltă, răsturnând normele și impunând, poate, standarde noi.

gestul suprem

de-ar fi cineva să ne apuce de șolduri
când ne ducem la fund
și-o coadă de pește să ne pună în loc
să ne trimită prin beznă
cu lampionul între ochi
să ne iubească distanța frânghiei
ce se roade de pod
când nasul tău de porțelan se umple de sânge și os
de ți-am putea auzi sufletul cum râde cu hohot
acolo acolo pe margine am vrut să ajungem cu toții

aveai nevoie de-o liniște de natura duratei
satisfacția groparului
pe măsură ce coboară
epuizarea reconfortantă a muncitorului
pe măsură ce i se sfârșește tura
jocurile măsurii și ale duratei
eu n-am crezut niciodată
avem nevoie de bani nu-mi mai vorbi de împlinire
toată înțelepciunea din lume nu-mi stă la degetul mic
al unui singur poem
ce se roade de pod
când nasul tău de porțelan se umple de sânge și os
de ți-am putea auzi sufletul cum râde cu hohot
acolo acolo pe margine am vrut să ajungem cu toții
vreau gestul suprem
cartoful de aur nespălat de sudoarea frunții
roca plină de pământ între muchii
piesa la care te uiți și nu înțelegi
pe ce și-au aruncat colecționarii banii
și cum dracu’ bucata asta de sărăcie reușește să facă piața

bătaia nervoasă și alertă în cap
până îmi țopăie maimuțele în jurul focului
fără până
fără așteptări și frână
fără

sunt toate orele tale de muncă în plus
speedul tras în două cu lacrimi și muci
deși viteza de absorbție a milei de sine
e cam redusă

de-ar fi cineva să ne apuce de șolduri
când ne ducem la fund
și-o coadă de pește să ne pună în loc
să ne trimită prin beznă
cu lampionul între ochi
să ne iubească distanța frânghiei

Mircea Andrei Florea (n. 1996, București) este absolvent al Facultății de Matematică din cadrul Universității București și al unui masterat de Algebră, Geometrie și Criptografie. A debutat la ediția 107 a Institutului Blecher din 20 septembrie 2015, a participat la Festivalul „Zona nouă” și a publicat în Poesis internațional, Subcapitol, Vatra, Steaua, Echinox.

Câștigător al concursului de debut al Casei de Editură Max Blecher, Larvae este un volum spectaculos prin ceea ce alege să spună, în enunțuri reci, tăioase, ca și prin ceea ce nu spune. Mircea Andrei Florea este un poet cu adevărat interesant (căci ce alt epitet poate înregimenta mai curând un „atipic”, un „neîncadrabil”?). Monștrii care străbat texturile delicate ale textelor lui sunt reprezentări ale ororii, nu ale spaimei. Această fină distincție face ca volumul lui să se rupă de minimalismul cultivat în post-douămiism și să utilizeze biografismul ca liant al textelor, nu ca pretext. E greu să creezi atmosferă neliniștitoare, liminală și, în același timp, să ocolești păcatul lăcomiei de imagini șocante. Foarte bine controlată, vocea lui Florea rămâne pură în fața acestei tentații. Pentru că minții îi plac sintagmele memorabile, ghidați-vă, în lectura voastră, după clișeul „apelor liniștite și adânci”. Va fi un bun reper.

Pariul? Un poet care știe să dozeze efecte, să creeze atmosferă cu mijloacele lucidității anti-confesive, o voce responsabilă, atentă (poate prea atentă) la impactul limbajului și al tropilor care îi articulează mesajul insolit.

pierd toată ziua în casă și mă joc pe calculator
mă trezesc greu, dar mai greu reușesc să adorm

în weekenduri mă aprovizionez cu mâncare
iau tramvaiul și merg la ai mei

la capătul tramvaielor e amplasată
baza fortificată. sunt mulți copii printre ei
care au avut timp să se joace
eu mi-am format strategii de scăpare
bat în retragere doar să-i aduc mai aproape

aud obuze trecând, închid ochii și le fac să dispară
câștig karmă, puncte ușoare, cu un aruncător de grenade,
sleit, arunc din ascunzătoare

tăcerea e santinelă, bătrânul predator prădând
fiara serenă, infraroșie în vegetal

cea mai bună camuflare e cea în timiditate
mă retrag când celălalt ajunge aproape
inima își încetinește bătăile
inamicul se predă când simte
că ai pierdut încrederea în forțele tale

n-am încredere în nimeni, asta mă face un lider
îi vindec pe ceilalți, le dau acces la muniție
când prind din nou viață îi trimit
să se întoarcă în bătălie
niciunul să nu pretindă puterea-n echipă
mă ascultă și din umbră tot între ei se omoară
ca eu din ascunzătoare, de partea întunecată
să țin pentru mine
baza fortificată

Deniz Otay (n. 1993, Suceava) a absolvit Facultatea de Drept din Cluj. A publicat în 2020 volumul Fotocrom Paradis, pentru care a primit premiul Sofia Nădejde pentru debut. Locuiește în prezent în București.

Fotocrom Paradis (Oh My God Publishing) a fost unul dintre cele mai așteptate debuturi ale anului trecut. Numele lui Deniz Otay le era cunoscut cititorilor de poezie grație premiilor pe care poeta le-a câștigat în liceu, dar și datorită textelor incluse în două dosare consistente și relevante, care luau pulsul liricii scrise la noi după 2010: unul în revista Steaua (2012), un al doilea în Vatra (2018). Deja distins cu premiul pentru debut în poezie la Gala Premiilor Sofia Nădejde din toamna lui 2020, comentat, citit și citat, volumul publicat de OMG se înscrie în linia poeziei care propune imersiunea în digital, virtual, postuman, cu toată fascinația pentru ceea ce este, în egală măsură, distopic și glam, peren și lipsit de șanse, integru și pervertit. Construind o identitate aparent neutră, în măsură să asume măști și ipostaze mai curând melancolice, învinse, mizând pe valorizarea unei feminități mistice, extatice, reafirmate în propoziții cu valoare de manifest, Deniz Otay dă o carte coerentă, tributară vizibil lecțiilor deleuziene din care se înalță, de altfel, și poezia Cosminei Moroșan, influența cea mai importantă și mai proeminentă a acestui debut.

Pariul? O poezie despre tandrețea mașinilor și despre răceala umană, care asumă și, uneori, perfecționează teritoriile unui imaginar nostalgic și electrizant.

O întindere tot mai mare de apă

și alta tot mai mică de uscat.
Viața, ajungând aici,
a renunțat la ale sale;
împuținată, și-a fortificat esența.

Nu mă regăsesc în informație:
să șterg mailurile,
să-mi șterg urmele.

Să rămân la o poză din copilărie –
uitându-mă la ea, să mă atragă ciclonic,
vioiciune care se pune oricând în mișcare,
vis viva.

Nu mai sta la poză,
jos bănuții de aur de pe batic,
jos baticul.

Părăsește perimetrul păzit,
eliberează-te,
fugi din fața blocului,
cel puțin zece minute dispari
dă-te răpită, violată,
în spatele blocului
o după-amiază măcar,
apoi toată vara, toată viața.

Scenariul e setat:
păpușa cu halo de bani
parazitat iluminată
a dat lumină aurie în raze
în timp ce stătea plictisită pe bancă
și cineva a luat-o acasă.

Ăsta e firul de intrare în rețea:
te invit aici, în spatele blocului,
este șansa ta, după-amiaza ta,
câștigă-ne respectul și haide în rețea,
te așteaptă fetițele arginturi-vii
(cine n-a pierdut niciodată distracțiile
n-o să le mai piardă nici de-acum)
uite firul de intrare în viața năucitoare și liberă
ține-te de el,
rețeaua te va înălța la cer
prin norul sonor care ne poartă departe,
ne ia în brațele lui fermecate
și ne desparte
ca viața pe grinduri.

Din pat, dimineața,
cerul, cât se vede din el pe fereastră,
nu mai e o gaură în asfalt,
cum se vede în sus, printre blocuri,
dar nici speranță.

Un ecran uriaș pe care poți
numai să vezi libertatea,
să visezi libertatea,
cum se mișcă norul pe ea
de la stânga la dreapta.

Antonia Mihăilescu (n. 1999, Suceava) este studentă la Facultatea de Teatru, Secţia Regie – Universitatea Naţională de Arte „George Enescu”, Iaşi, membră a Casei de Poezie Light of ink şi organizator în cadrul Maratonului de Poezie online şi al Festivalului Zile şi Seri de Literatură Doinaş SAD. A fost de două ori finalistă în cadrul concursului LicArt și este câștigătoarea concursului de debut Alexandru Mușina, ediția 2020.

Antonia Mihăilescu e o autoare prolifică și apreciată, al cărei debut stă și el sub semnul confirmării: manuscrisul volumului Note din secolul kitsch (Tracus Arte) a fost distins cu premiul „Alexandru Muşina” pentru debut în poezie, în cadrul ediției din 2020 a concursului omonim. Poemele ei conjugă autoscopii și intertexte, fantasme și îndoieli pragmatice, mediate de o voce precipitată și de o sintaxă aluvionară, numai bună de pus la colț de puritanii normelor de punctuație. Fidel titlului, volumul promite și livrează un cumul de imagini explozive, amestecă registre și recuzite al căror numitor comun nu e o temă, ci o atitudine. Ironia și post-ironia ordonează materia grupajelor și le scot din capcana aleatoriului fascinant. Note din secolul kitsch se detașează astfel de volumele care au pus pe hartă visceralitatea și „vocea post-traumatică” în lirica anilor 2000, conservând, la nivelul temperamentului, ceva din ADN-ul lor comun.

Pariul? O poezie pe care o caracterizează curajul: Antonia Mihăilescu reinventează și deturnează rețeta controversată a liricii viscerale.

ţie ce păsări îţi cântă

aceste nopţi mici. ceasul îşi setează singur alarma îţi place să te trezească un ciripit criptonic// păsări cu aripi metalice se nasc în jungla oraşului şi (oricât ar încerca) nu pot să se despartă de geamurile în care se trântesc în fiecare dimineaţă// cafeaua vărsată peste microunde ţârâitul blenderului urletul dobitocului cu o bere la kil// dumnezeule spune-i ţie ce păsări îţi cânt

sursa: poeticstand.com