Râmele apar în special după ploaie – se târăsc la suprafaţa pământului, vrând parcă să le amintească oamenilor că şi ele există. Şi RâMa din povestea noastră a apărut după o mare ploaie, mai bine zis după o mare furtună. Dar nu a fost o furtună obişnuită, ci una geopolitică.

Cum se mai întâmplă la râmele adevărate, RâMa noastră a apărut prin metoda delimitării – adică, dacă o râmă simplă o tai cu hârleţul în două, în trei, în patru şi obţii tot atâtea râme noi, RâMa noastră a apărut cu urmare a dezmembrării unui vierme mai mare în 15 bucăţi. Numai că în timp ce celelalte 14 bucăţi au apucat fiecare pe drumul lor, încercând să evolueze (şi multe din ele chiar au reuşit să se transforme în vieţuitoare nobile), RâMa noastră a decis că cel mai bine e să se păstreze în starea sa iniţială.

În anii care au trecut RâMa noastră, ajunsă deja destul de bătrână (aproape 30 de ani) a avut de a face cu multă lume: unii i-au tăiat anumite bucăţi, declarându-le noi republici (nerecunoscute), alţii – autonomii, a treia categorie – entităţi teritoriale cu specific aparte etc. Unii i-au spus RâMei că, pentru o viaţă mai bună, trebuie să se târască spre Răsărit, alţii – spre Apus, a treia categorie – că trebuie să stea pe loc. Şi, ascultătoare din fire, RâMa a făcut tot ce i s-a spus.

Îngăduitoare de felul ei (şi, probabil, plăcându-i acest lucru), RâMa le-a permis unora să o tăvălească în noroi, altora – să o întindă în diferite părţi, celor din a treia categorie – să o împartă. Şi tare se mai mândrea RâMa noastră că reuşea să reziste acestor „exerciţii democratice”, iar celor care o întrebau cum de rezistă, le spunea: „Secretul meu e că sunt RâMă – râma nu are nici coloană vertebrală, ca să i-o poţi rupe, nici inimă, ca să nu poţi trăi fără ea, nici cap. De aceea, cine vrea poată să mă străpungă, să mă înjunghie, să mă taie – eu oricum voi rezista, căci fiecare parte din mine poate exista ca o RâMă aparte”.

Mai mult ca atât, RâMa noastră se mândrea cu faptul că nici câinii (geopolitici) n-o pot încolţi, nici alte animale nu-i pot face nimic rău, pentru că unei RâMe chiar nu ai cum să-i faci ceva! Iar mulţi dintre acei care ar fi putut să-i facă rău, nici nu o observau măcar, pentru că, dacă nu ai coloană vertebrală, nu te poţi ridica în picioare şi nimeni nu te vede, dacă nu ai inimă, nu se aude bătaia ei, dacă nu ai cap, nu gândeşti şi rămâi ascuns de privirile altora. Unica ce poţi face e să te târăşti (ceea ce făcea cu succes RâMa noastră de aproape trei decenii), iar cei ce se târăsc nu prezintă nici pericol şi nici interes pentru nimeni.

Probabil, aşa ar fi trăit încă mulţi ani înainte RâMa noastră, dacă într-o zi în preajma ei nu-şi făcea apariţia un cocoş. Văzându-l cum o priveşte cu lăcomie, RâMa înţelese că nu-i de glumă şi începu să-i spună: „Să nu încerci să mă mănânci căci eu nu sunt deloc gustoasă – nu am nici cap, nici inimă, nici coloană vertebrală şi în genere nu am nimic din ce ar putea să te intereseze”. Dar cucoşul nu stătu mult să o asculte şi o înghiţi. Iar când o simţi deja în stomacul său, îşi spuse satisfăcut: „Păi eu numai datorită unor proaste alt de tine mă şi ţin: căci dacă aveai cap, coloană, vertebrală şi inimă, o mie de ani nu puteam să-ţi vin de hac”.

Uite aşa se sfârşi cea mai tristă poveste geopolitică din toate timpurile – Povestea RâMei, care-şi găsi sfârşitul la nici trei decenii după ce apăruse pe lume după o mare furtună (geopolitică).

Dumitru Spătaru