1. Înainte de a intra în temă, e necesar să luăm mătura de sânger și să facem curățenie în bătătură. Ca să scăpăm de gunoaie și să pornim lucrul pe loc curat. Ca să nu luăm în samă tot felul de pezevenchi, eunuci, trădători de țară și de popor, transfugi, semidocți, analfabeți, paraintelectuali, parveniți, patrioți la comandă, unioniști cu ziua, aborigeni xenofobi, scriitori cu creta pe garduri și cu degetul prin wc-uri publice etc., etc.. Căci aceștia cred că toate au început odată cu venirea lor pe lume, odată cu sosirea libertății la putere și li se pare că-s infailibili și că pot pune note altora. Trăim Timpuri rușinoase, pe care Dostoevskiy, pe la 1877, le-a numit Vremuri tulburi în care ”дряннейшие людишки получили вдруг перевес, стали громко критиковать все священное, тогда как прежде и рта не смели раскрыть…” Deci să ne înțelegem din capul locului: nu luăm în samă gunoaiele care după 1989 încoace s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Dixit.

2. Haideți mai bine despre autoritățile morale să vorbim, căci ele sunt parii pe care împletim nuielele gardului cu care ne împrejmuim gospodăria. Nu pentru a o izola de altele, ci pentru a arăta că suntem. După socotelile mele, noi, moldovenii, de pe la sfârșitul secolului XIX până în prezent, am avut 3 (trei) autorități morale. Constantin Stere, Andrei Lupan și Ion Druță. Pornind de la legea contrariilor, Stere a arătat de ce nu ne înțelegem cu românii, spre deosebire de ardeleni: pentru că suntem făcuți din alt aluat. Lupan ne-a ocrotit graiul de invazia șantiștilor și de limba vorghită de norod. Druță, cu scrierile sale, ne-a scos în lume, personajele sale sunt unice prin feleșagul lor și nu pot fi confundate cu alte seminții și popoare. Pot să mai adaug doar atât: în anul de faţă, Ion Druţă împlinește 90 de ani, însă ca popor nesimţit și nerecunoscător ce suntem, cu idioţi la conducere, ne-am străduit din răsputeri să trecem cu vederea acest eveniment. Și ne-a reușit. Bravos!

3. În cele ce urmează, mă voi referi la două nume din țări diferite, pe care personal le-aș considera autorități morale. Rusul Nikita Mihalkov și românul Andrei Pleșu.

Nikita MIHALKOV. Regizor, actor și scenarist. Oscar pentru filmul Răpuși de soare. Capodoperă: Piesă neterminată pentru pian mecanic. Se implică activ în viața politică a țării. Face parte din grupul de susținători ai lui Vladimir Putin. Își apără țara și felul de a fi al poporului său cu toate armele din dotare. Ieșirile sale în public sunt memorabile. Ține prelegeri în parlamentul Rusiei. Susține o emisiune de autor (”Besogon”) la televiziunea centrală. Emisiunea are mare priză la public. Se bucură de respect: și în bordeie, și la curți înalte. E creator de opinie publică. Cu o luare de atitudine poate să demită un ministru sau să-și prindă în piuneze adversarii politici. Supranume: Барин – Boierul.

Are foarte mulți dușmani în rândul liberalilor ruși, care, în viziunea sa, sunt mai mult dușmani ai Rusiei decât adepți ai adevăratelor valori liberale.

Andrei PLEȘU. Scriitor, eseist, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române. Ministru al Culturii în primul guvern postdecembrist, ministru al Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile. Indirect, e susținătorul președintelui Iohannis. Succes de stimă și de public cu Minima moralia, Jurnalul de la Tescani, Despre îngeri. Se pronunță pe marginea evenimentelor din viața politică a României. E lizibil, nu forțează nota intelectualistă. Susține un blog pe rețelele de socializare. Articolele pot fi introduse în Foile pentru minte, inimă și învățătură. Ele produc impresie, nu au însă și consecințe. E creator de opinie publică. Nu critică atât persoana, cât ideile ei. Supranume: Bombănitorul, Țiganul, Grăsanul. Are foarte mulți dușmani în rândul social-democraților români, care, în viziunea sa, parazitează pe sama alegătorilor cu vederi de stânga.

4. De-aici încolo paralela cu asemănările nu mai rezistă. Cu toate că, puși în balanță, Mihalkov și Pleșu nu strică echilibrul. Raportați la țările lor, sunt de același calibru. Sunt somități distincte în lumea intelectuală, emit idei de valoare, echilibrate, valabile pentru întreaga societate. Cu toate acestea, din calculele noastre bazate pe configurația parlamentelor din ambele țări, Andrei Pleșu s-ar bucura de o susținere de cam 25% din populație, pe când Nikita Mihalkov ar aduna toate 85 la sută din simpatiile cetățenilor.

De unde această discrepanță pentru două obiecte-subiecte cu aceeași greutate specifică?

Răspunsul l-am putea găsi într-o replică a colonelului Turbin dintr-o celebră piesă de Mihail Bulgakov: ”Poporul nu e cu noi. Poporul e împotriva noastră”. (Mai altfel spus: nu e vina mea că poporul nu mă iubește). După asta, oare mai are rost să te împotrivești, chiar de știi că ești drept?

Mai bine singuratic și uitat,

Pierdut să te retragi nepăsător,

În țara asta plină de humor,

Mai bine singuratic și uitat.

5. Să zicem că așa este: o, genii întristate care mor în cerc barbar și fără sentiment… Dar, pe de altă parte, dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, ar fi bine să ne amintim că intelectualii, scriitorii mai ales, au fost mereu alături de cei rămaşi în urmă. Adică, un scriitor adevărat trebuie să aibă vederi de stânga. Vă pun la dispoziție un citat din Eminescu: ”Clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimărui nu-i pasă de ea”. Iar ca să nu bănuiți că Eminescu îi desconsideră pe țărani pentru necărturăria lor, vă mai servesc un exemplu din Dostoevskiy: ”Пусть народ грязен, невежест- вен, варварствен, пусть смеются над моим предположением без малейшего снисхождения, но во всю мою жизнь я вынес убеждение, что народ наш не- сравненно чище сердцем высших на- ших сословий.”

Asta e, fraților. De la Eminescu încoace, mai toți scriitorii români, marii scriitori români, au fost de stânga. Alături de cei mulți, de talpa țării. La ruși, tot așa au stat lucrurile. Și nu le-au urnit din loc. Le continuă pedant până în ziua de astăzi. Cunosc puțini mari scriitori cu vederi liberale, de dreapta. Cel mai reprezentativ dintre ei – Mario Vargas Llosa.

6. După căderea comunismului, intelectualii români, mai toți, cu hurta, au devenit naționali-creștini, social-creștini, populiști, țărăniști-creștini, creștini-democrați, numai nu social-democrați, acolo unde le-ar fi șezut bine să se afle. Însă locurile călduțe nu rămân libere, ele fiind ocupate în timp util de niște șmecherași care știu să cocheteze cu electoratul de stânga, cu ”inculții”, căci dacă ar fi ceva mai cărturari, susțin cei aruncați din cuib de cuc, ar trebui să voteze valori politice autentice, intelectuali români de rasă…

La ruși, zic, lucrurile au rămas pe vechi. Cei care consideră că poporul rus e bîdlă, adică gunoi, nu acced în parlament. La ultimele alegeri din Duma de stat, partidul Яблоко, patronat de Gr. Iavlinskiy, n-a obținut nici 2% din sufragii! Iar situația de pe tablă e următoarea: Mihalkov are 335 de locuri în Duma rusească, din totalul de 450 de locuri, iar Pleșu – doar 69 din 329 în Camera deputaților.

Observ că și în România intelectualilor începe să nu le placă poporul. Însă până una-alta, își exprimă onomatopeic nemulțumirea, fiindcă, deocamdată, e bâia, dar totuși se pare că nu e departe ziua când ei le vor spune gunoaielor pe nume, deoarece nici așa nu-i așa: noi, crema națiunii, noi, scriitorii, atât de frumoși, atât de deștepți și ei să nu ne observe, să nu ne susțină! Asta e prea de oaie, domnilor ciobani împuțiți.
Poporul e o fi ară blândă cu un miros naturel- pipărat când ridică nările în vânt. El mai bine se lasă amăgit de un pesedist, decât să-l accepte pe cel care îmblă vara pe năduf cu cearșaf de mătasă la gât…

Pornind de la absurd, admit că orice individ dintr-o comunitate de oameni cu frontiere pe margini și capitală în interior e idiot cu spravcă de la doctor. Însă ei toți, luați împreună, alcătuiesc poporul, iar poporul nu poate fi decât genial!

Cam asta am vrut să spun despre cele două autorități morale de același calibru, dar cu destine diferite în țările lor.

Viorel MIHAIL

sursa: revista Săptămâna