AURORĂ ȘI ARHEOLOGIE. Pictorul Tudor Zbârnea a atins vârsta de șaptezeci de ani de acasă. M-am întors de la minunata sa expoziție de la Sala de Expoziții din Chișinău.

Pictura lui Tudor Zbârnea pare să se nască dintr-o tensiune fertilă între cer și pământ, între memorie și revelație. Parcă este o succesiune de aurore, dar nu boreale, ci meridionale. Și nu doar ca metaforă a culorii, ci ca stare de început continuu, ca și cum fiecare pânză ar surprinde lumea în clipa ei de facere. Nu e vorba de aurore boreale, reci și îndepărtate, ci de unele calde, apropiate, aproape tactile – aurori ale sudului interior, ale unui spațiu în care lumina nu cade, ci izvorăște.

În aceste lucrări, cromatica nu se limitează la a descrie, ci devine limbaj originar. Culorile nu „îmbracă” formele, ci le nasc. Roșurile, ocrurile, galbenurile sau albastrurile nu sunt simple opțiuni estetice, ci sedimente de trăire, straturi de timp, vibrații ale unei geografii intime. Spațiul pruto-nistrean nu este redat mimetic, ci reimaginat ca o matrice de energie. E ca și cum pământul însuși ar avea memorie și ar visa, iar pictorul doar îi traduce visul.

Această „revenire” a minunățiilor din cer înapoi în peisajele terestre sugerează un circuit al sensului: ceea ce urcă nu dispare, ci se întoarce transfigurat. În acest sens, pictura lui Zbârnea poate fi citită ca o formă de respirație cosmică. Compoziția picturală  nu mai e doar un loc, ci o stare de comunicare între vizibil și invizibil. Privitorul nu contemplă doar o imagine, ci este invitat să participe la o metamorfoză.

În cealaltă direcție, ideea de „arheologie cromatică” deschide o perspectivă la fel de interesantă. Aici pictorul devine un fel de cercetător al adâncurilor, dar nu al pământului fizic, ci al celui simbolic. Straturile de culoare sunt ca niște depuneri de civilizații interioare, ca niște relicve ale unor emoții ancestrale. Fiecare pânză pare rezultatul unei săpături lente, în care, în loc de obiecte, se descoperă sensuri.

Această arheologie nu caută trecutul ca pe o nostalgie, ci ca pe o sursă de adevăruri esențiale. Chipurile care apar uneori difuz, metaforele vizuale, sugestiile de legendă nu sunt ilustrative, ci evocatoare. Ele nu spun o poveste în mod direct, ci creează spațiu în care narațiunea poate fi intuită. E o artă a sugestiei, dar și a revelației lente.

În fond, ceea ce unește aceste două dimensiuni – aurora și arheologia – este ideea de adevăr. Nu un adevăr factual, ci unul trăit, resimțit, aproape ritualic. Pictura lui Zbârnea nu demonstrează, nu explică; ea descoperă. Și, mai ales, face vizibil ceea ce, în mod obișnuit, rămâne ascuns: legătura dintre om, pământ și lumină.

Astfel, în fața acestor pânze, nu ești doar un privitor. Devii martor al unei geneze continue și, poate fără să-ți dai seama, participant la propria ta „arheologie” interioară.

Leo Butnaru – poet, prozator, eseist, istoric literar și traducător

http://www.leo-butnaru.blogspot.com

https://www.facebook.com/leo.butnaru

http://ro.wikipedia.org/wiki/Leo_Butnaru