În ultimul timp, despre posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România se vorbeşte destul de des: unioniştii spun că o tentativă în acest sens (sub forma unui referendum naţional) ar trebui întreprinsă în 2018, când se împlinesc 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România; adepţii integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană tot mai des le dau dreptate celor care afirmă că unica posibilitate reală de a ajunge în UE este prin unirea cu România; cei ce-şi doresc să trăiască într-un stat cu instituţii democratice funcţionale şi în care lupta cu corupţia să se ducă pe bune, după numeroase iluzii legate de diverse guvernări, au ajuns la concluzia că doar unirea poate contribui la realizarea viselor lor; adepţii partidului de guvernare vorbesc deja deschis în teritoriu (cel puţin, asta spune deputata Maria Ciobanu) că unirea Republicii Moldova cu România va fi făcută de Vlad Plahotniuc etc. Într-un cuvânt, despre unire se vorbeşte mult, iar în rândurile de mai jos vom încerca să vedem pe cât de posibil este acest lucru prin prisma diferitor factori.

Factorul electoral. Nu este un secret că, curentul unionist este în continuă creştere în societatea moldovenească. Dacă anterior el se „plafonase” la nivelul de 10-12% din electorat, acum, potrivit unor estimări, se ridică chiar până la 30% din alegători şi are un potenţial de creştere în anii următori de până la 50%. Iar această creştere se explică prin faptul că tot mai mulţi oameni ajung la concluzia că pot deveni cetăţeni ai UE şi pot trăi într-un stat cu adevărat democratic, european, prosper numai pe calea unirii cu România. Iar „meritul” pentru că s-a creat această percepţie revine în special partidelor de orientare democratică care s-au perindat la putere de la 2009 încoace şi care au demonstrat incapacitatea de a transpune în viaţă visul oamenilor de a avea un trai decent într-un stat normal. Forţa electorală a curentului unionist nu e sesizabilă încă, deoarece nu există nici o formaţiune politică reprezentativă, credibilă, în stare să consolideze acest enorm potenţial electoral. Dar, în cazul unui eventual referendum de unire cu România, cu siguranţă această forţă electorală va ieşi în prim plan.

Factorul politic. În Parlamentul Republicii Moldova în premieră există premise reale pentru consolidarea unei majorităţi în stare să voteze unirea cu România. Şi această majoritate poate fi consolidată în jurul Partidului Democrat. Desigur, PD poate fi numit partid unionist doar cu o mare doză de aproximaţie, dar nu trebuie neglijat alt aspect important – PD e un partid oportunist, care are capacitatea de a face turnuri radicale de poziţie, dacă aceasta o cere interesul său. PD şi-a început activitatea ca o formaţiune percepută de mulţi ca şi pro-rusă ca să evolueze în timp până la o formaţiune pro-europeană. Dacă interesul va dicta PD să devină partid unionist şi să încerce să facă unirea, nu este exclus că anume aşa şi se va întâmpla.

Factorul bilateral. Eventuala unire e un proces ce presupune un efort de ambele părţi – şi din stânga şi din dreapta Prutului. Chiar dacă multe partide şi mulţi politicieni din România pledează pentru unire, puterea reală de decizie în acest sens o are la moment Partidul Social Democrat Român. Iar acesta se află într-o relaţie de parteneriat politic cu Partidul Democrat din Moldova. Deci, în premieră absolută, puterea în Moldova şi România e deţinută practic în totalitate de două forţe politice care se află într-o relaţie de parteneriat. Dacă PD ar decide la un moment dat să acţioneze hotărât pe calea unirii Republicii Moldova cu România, acest factor ar putea deveni decisiv.

Factorul geopolitic. Republica Moldova a devenit în ultimii ani nu doar o mare dezamăgire pentru Uniunea Europeană, pentru factorii de decizie occidentali, în general, ci şi o mare problemă în cadrul marilor jocuri geopolitice. Pentru a scăpa de această problemă şi a închide o dată şi pentru totdeauna „dosarul moldovenesc” nu este exclus că factorii de decizie occidentali ar accepta ideea unei eventuale uniri a RM cu România. Culmea este că un astfel de scenariu ar putea conveni şi Rusiei, deoarece RM nu s-ar uni cu România cu întregul său teritoriu. Astfel, Rusia ar putea dezvolta un nou stat (în baza Transnistriei şi a altor regiuni ale RM ce nu s-ar uni cu România), care ar fi recunoscut la nivel internaţional (în condiţiile descrise mai sus acest lucru s-ar întâmpla inevitabil) şi care ar fi plasat în coastele UE şi NATO şi folosit de Kremlin în jocurile sale geopolitice.

Factorul economic. O eventuală unire a Republicii Moldova cu România ar presupune anumite costuri şi unii experţi le-au evaluat deja. În context, ar fi de menţionat că există anumite informaţii şi declaraţii că aceste costuri ar fi dispuse să le acopere (măcar parţial) marile puteri ale lumii, care astfel ar soluţiona o dată şi pentru totdeauna problema numită Republica Moldova. Deci, nici din acest punct de vedere nu par să existe probleme ce nu ar putea fi soluţionate.

Factorul istoric. Pentru unioniştii romantici de pe ambele maluri ale Prutului, unirea ar însemna repararea unei nedreptăţi istorice, eliminarea ultimelor consecinţe ale Pactului Molotov-Ribentrop. Iar pentru repararea nedreptăţilor istorice, de obicei se acceptă achitarea oricăror costuri şi asumarea oricăror consecinţe, cât de grele nu ar fi acestea.

Factorul personal. Dacă e să admitem că Vlad Plahotniuc va fi motorul (de pe acest mal al Prutului) ce va porni procesul unirii, trebuie să luăm în calcul şi interesul său personal. Realizând unirea, Vlad Plahotniuc şi-ar asigura un loc important în istorie (ştergându-i-se astfel ca şi cu un burete imaginea pe care o are la moment), depăşind astfel cu mult rolul jucat de toţi preşedinţii, premierii şi speakerii Republicii Moldova şi chiar rolul jucat de mulţi lideri regionali în ultimele aproape trei decenii. Deci, şi din acest punct de vedere se pare că este o situaţie aparent favorabilă unirii RM cu România.

Cele spuse mai sus arată că discuţiile despre o posibilă unire a RM cu România în viitorul apropiat nu sunt chiar lipsite de sens, cum ar părea la prima vedere. Or, factorii menţionaţi arată că, cel puţin din punct de vedere teoretic, premise reale în acest sens există.

Dumitru Spătaru