Dacă se vor adeveri presupunerile despre începerea unui război politic adevărat între Preşedintele Igor Dodon şi socialişti, pe de o parte, şi Partidul Democrat, pe de altă parte, opoziţia de centru-dreapta pro-europeană va nimeri într-o situaţie destul de delicată: sau va trebui să ia partea uneia dintre tabere, inclusiv ca urmare a unor „sugestii” ce vor veni din exterior, sau va risca să rămână pe tuşă, adică în afara evenimentelor ce vor marca politica moldovenească.

La moment, se creează impresia că opoziţia de centru-dreapta pro-europeană tratează cu multă superficialitate situaţia ce s-a creat în politica moldovenească şi aceasta ar putea să-i joace festa. Opoziţia pro-europeană se poziţionează corect atunci când promovează ideea că de fapt între socialişti şi democraţi nu ar exista o luptă reală, ci una mimată, aranjată, pentru că aceasta simplifică datele problemei pentru ea: e mai uşor să ai în faţă un oponent (fie chiar şi destul de puternic), decât doi oponenţi, răzleţiţi, cu fiecare dintre care trebuie să lupţi în parte. Dar, dincolo de comoditatea condiţiilor de desfăşurare a luptei politice, opoziţia de centru-dreapta pro-europeană trebuie să ia în calcul şi situaţiile noi ce se prefigurează în politică, pentru că, dacă îşi îngroapă capul în nisip, struţul nu este mai în siguranţă decât atunci când vede pericolul cu ochii proprii. Iar în ultimul timp există tot mai multe indicii că între Igor Dodon şi socialişti, pe de o parte, şi democraţi, de cealaltă parte, începe o luptă în adevăratul sens al cuvântului.

Deocamdată nu e clar ce stă la baza acestei lupte: fie democraţii, după cum le este caracteristic, încearcă să-şi înăbuşe partenerul politic pe care l-au avut până acum; fie democraţii sunt deranjaţi de popularitatea pe care o are PSRM şi Preşedintele Dodon şi încearcă să o diminueze pentru a se asigura că nu vor avea surprize la următoarele alegeri parlamentare; fie democraţii sunt împinşi din spate de partenerii lor americani, care încearcă să diminueze riscul pe care-l reprezintă factorul rusesc în Moldova pentru interesele lor în regiune (mai ales după ce Ucraina a declarat că vrea să adere la NATO până în 2020); fie, începând o luptă reală cu Igor Dodon şi cu socialiştii, democraţii doresc să-şi reîntoarcă susţinerea Uniunii Europene (pierdută ca urmare a introducerii sistemului electoral mixt); fie, distrugându-i pe socialişti, democraţii doresc să-i transmită lui Vladimir Putin un mesaj că în Moldova doar cu ei poţi să te înţelegi, iar miza pe alţi actori politici e greşită etc.

Aşa sau altfel, dar cele menţionate mai sus arată că democraţii au suficiente motive pentru a începe o luptă politică în adevăratul sens al cuvântului cu socialiştii şi personal cu Preşedintele Igor Dodon. Şi cel mai important este că, deşi camuflat, democraţii dau de înţeles care vor fi căile lor de atac. Prima ar fi introducerea turului doi în alegerile în circumscripţiile uninominale, ceea ce ar fi o lovitură serioasă în şansele socialiştilor la următoarele alegeri parlamentare. A doua – revizuirea rezultatelor alegerilor prezidenţiale din 2016 ca urmare a raportului internaţional ce arată implicarea Rusiei în procesele electorale din 27 de state, inclusiv din RM. A treia – impeachment-ul la care tot mai des fac aluzie unii reprezentanţi (oficiali şi neoficiali) ai PD. Ca să nu mai vorbim deja de metodele „tradiţionale” de luptă ale guvernării, gen: dosare, reţineri, percheziţii etc.

Opoziţia de centru-dreapta pro-europeană nu poate să nu observe şi să nu analizeze toate aceste manifestări, declaraţii, mesaje camuflate, nu poate să nu ia în calcul interesele politice care ies tot mai mult în prim plan în ultimul timp şi dau o nouă coloratură vieţii politice. Iar aceasta înseamnă că trebuie de pe acum să-şi pună anumite întrebări cum procedează în continuare. Căci, dacă nu va impune propriile subiecte pe agenda politică a ţării, va fi nevoită să meargă pe agende politice impuse de alţii: fie va trebui să ia partea lui Igor Dodon şi, împreună cu el şi alte formaţiuni politice, să formeze un front antioligarhic comun (idee enunţată şi anterior), demonstrând tuturor că răul cel mai mare e guvernarea, iar scopul comun de a scăpa ţara de actuala putere scuză mijloacele; fie să facă front comun (oficial sau neoficial) cu actuala guvernare (inclusiv ca urmare a unor eventuale presiuni ce se vor face de la Bruxelles) împotriva „pericolului rusesc”. A treia posibilitate ar fi ca opoziţia de centru-dreapta pro-europeană de pe acum să elaboreze subiecte suficient de puternice ce ar plasa-o în afara eventualei lupte dintre socialişti şi democraţi, dar care ar menţine-o în atenţia opiniei publice şi chiar i-ar determina pe socialişti şi democraţi să ia o atitudine anume. Întrebarea este: dar are oare opoziţia de centru-dreapta pro-europeană capacitatea de a propune astfel de subiecte? Vom vedea…

Dumitru Spătaru