29 iulie – ziua în care se împlinesc nouă ani de la alegerile parlamentare anticipate din 2009.

Acele alegeri au fost cu adevărat istorice, pentru că au dat speranţa majorităţii cetăţenilor Republicii Moldova că, după mai bine de opt ani de guvernare comunistă, se poate de trăit mai bine, construind o societate modernă, refăcând bunele relaţii cu vecinii şi demarând au autentic proces de integrare europeană. Şi cele patru partide (PLDM, PL, PD şi AMN), care, unindu-şi eforturile, au reuşit să trimită (deşi cu mare greu) comuniştii în opoziţie, PCRM având 48 de mandate, iar partidele pro-europene – 53, aşa şi au numit construcţia lor de guvernare comună – Alianţa pentru Integrare Europeană.

Primul an de guvernare al acesteia a arătat bine – a fost evitat default-ul (atunci deficitul bugetar se ridicase la 15-16% din PIB), a fost lansat Programul de stabilizare şi relansare economică, a fost obţinut un suport fără precedent al partenerilor externi pentru relansarea RM (2,6 mlrd. dolari SUA) în cadrul programului Rethink Moldova, au fost demarate negocierile privind Acordul de Asociere şi Acordul de liberalizare a vizelor cu UE, au fost reluate negocierile cu Tiraspolul (după o pauză de şase ani), s-a gestionat eficient situaţia legată de inundaţiile catastrofale din lunca Prutului etc. Pe urmă am aflat noi că în acel an s-au vândut funcţii de procurori generali, şefi de bancă naţională etc.

Al doilea an şi al treilea parcă au fost relativ buni – au continuat procesele de relansare economică, s-au implementat mai multe proiecte importante, inclusiv programul Compact al corporaţiei „Provocările Mileniului”, s-a avansat pe dimensiunea integrării europene, RM devenind campion în cadrul Parteneriatului Estic. Pe urmă am aflat că în paralel au avut loc primele tentative de atac raider asupra sistemului bancar al RM.

Al patrulea an a fost perioada în care visul frumos s-a terminat şi ne-am trezit la realitate. A venit tragicul caz „Pădurea Domnească”, care a arătat cât de putred e tot sistemul pe care noi începusem să-l credem european, modern. Au început „razborcile” între partidele de la guvernare, care de multe ori semănau mai mult cu reglări de conturi din lumea interlopă decât cu luptă politică. Interceptări, kino-uri, show-uri cu poliţie şi CNA, artificii juridice în interpretarea Curţii Constituţionale, cumpărări de deputaţi, scindări de partide – într-un cuvânt s-a văzut că Moldova ajunsese într-o stare mult mai gravă chiar decât pe vremea comuniştilor.

În orice ţară normală totul s-ar fi terminat cu alegeri anticipate. În Moldova s-a instalat un nou Guvern, iar hoţia şi fărădelegea au început să fie promovate practic deschis. Atunci (2013-2014) s-au pus şi bazele jafului secolului, adică acelei lovituri date sistemului bancar şi rezervelor valutare de stat care au făcut Moldova de râs în întreaga lume, iar pe oficialii europeni de prim rang – să ne pună deschis diagnosticul – „stat capturat”.

Aşa a fost şi în 2015, iar razborcile de la finele lui 2015, care constituie probabil cea mai neagră filă în istoria statului independent Republica Moldova, au finalizat opera de capturare a statului. Şi de atunci, deja de trei ani, Moldova e o epavă care încă pluteşte lângă coasta europeană (deşi nimeni nu-i mai atrage atenţie), dar riscă să se scufunde în orice moment. Cei care au putut să se salveze, s-au salvat deja, iar cei care au rămas, în marea lor majoritate nu mai au nici o speranţă că se mai pot salva.

Stau şi mă gândesc: Cum a fost posibil ca de la o istorie de succes, în doar nouă ani, să ajungem la ceea ce avem astăzi? Oare chiar atât de mult ne urâm pe noi înşine şi propria noastră ţară? Pentru că numai nişte oameni care se urăsc singuri pe ei şi ţara lor puteau admite ca lucrurile să ajungă până aici.

Asta e…

Dumitru Spătaru