Ieșeam din Policlinica noastră, de pe strada 31 august 1989. La un moment dat, m-a surprins ideea să telefonez cuiva apropiat. Aveam deja o deprindere, în această circumstanță îl contactam pe Leonid Bujor, care activa două cartiere mai sus, la Comitetul Olimpic.

De obicei, după vizita la medic, treceam pe la dumnealui. Să ne vedem. Discutam, ne împărtășeam impresiile și nedumeririle legate de tot ce se întâmplă în jur. Într-un fel, „puneam țara la cale”. După întâlnirile acestea de suflet, scurte ca durată, dar pline de emoții și de viață, deși avea o problemă cu piciorul, Leonid nu ezita să mă conducă, măcar, un cartier mai la vale – fie pe str. A. Pușkin, fie pe str. G. Bănulescu – Bodoni. Nu puteam finaliza discuția…

Eram gata să telefonez pe cineva apropiat. Într-un final, mi-am data sama că Leonid nu mai este. Mi-a apărut un nod în gât… Lacrimile m-au copleșit. M-am întristat foarte tare, a câta oară!, conștientizând că nu mai pot întoarce nimic din ceea ce a fost.

Ajuns la oficiu, am telefonat-o pe dna Valentina Bujor. Am vorbit cu ea prima dată după trecerea în neființă a lui Leonid. Am discutat mult, cu amintiri emotive și regrete pentru cele întâmplate și din nou mi-au țâșnit lacrimii. Am înțeles, am provocat-o pe dna Valentina să plângă de dorul iubitului soț.

„Vă aștepta să reveniți acasă de peste Ocean, – îmi spuse ea cu un trist sentiment al unui vis nerealizat – „Astăzi se împlinesc tocmai patru luni de când Leonid nu mai este cu noi”, a conchis, într-un final, doamna Valentina, după o pauză adâncă în respirație.

Atunci m-am întrebat retoric „Interesant, acolo, sus, tot așa de repede trece timpul?”

…6 ianuarie, 2021, New-York. Primesc vestea neașteptată de la feciorul meu Vasile: „A murit Leonid Bujor”. Acest mesaj a lovit asupra mea ca un paratrăsnet. Am muțit pe loc, inima s-a strâns în sine, sufletul s-a întristat la infinit. Durerea mi-a provocat un plâns de care n-am mai trăit demult.

Niciodată nu mi-am imaginat că o să revin la Provocarea lui Leonid Bujor din toamna anului trecut, publicată pe pagina portarului Curentul, la 02 aprilie 2019, tocmai în legătură cu trecerea în lumea celor drepți a iubitului și bunului meu prieten.

Deși Leonid avea foarte mulți prieteni și colegi, mai vechi și mai noi, dar când discutam cu el, îmi părea că anume eu sunt cel mai aproape dânsului, din momentul în care dumnealui își permitea să-mi mărturisească multe lucruri sensibile legate de activitatea de serviciu, politică, parlamentară, de planurile de viitor. Nu se jena să întrebe sau să se consulte pe unele subiecte mai delicate.
În discuțiile dintre noi, în principiu, din respect față de el, eu eram de obicei interlocutorul pasiv, mai mult ascultam. Dar la o clipă anume, oricum, se oprea: „ Hai, Alexandre, spune-ți și tu părerea! Știi că vorbesc mult!”.

Nu ne-am certat niciodată. Uneori ne contraziceam. Chiar dacă altădată era prea dur și lovea cu cuvântul acolo, unde durea mai tare ori putea să doară, eu nu mă puteam supăra pe dânsul. Și, respectiv, el nu ținea pică pe mine, dacă, cumva, pășeam pe alături.

Întotdeauna mă încuraja, dând o apreciere obiectivă oricărei reușite ale mele, dar nu ezita să-mi califice gafele, ajutându-mă să le evit. Sfaturile pe care le primeam de la dânsul mă făceau să fiu mai echilibrat în luarea deciziilor.

„Bădița Leonid” îi ziceam uneori. Nu se supăra. Dimpotrivă, se bârzoia copilărește la auzul acestei adresări familiale.

Leonid Bujor niciodată nu a făcut declarații publice, pompoase, despre unele fapte binevenite societății și cauzei naționale, pe care unii le-ar fi scris pe piept și pe spate pentru ca lumea să le „admire”meritele. N-am să le expun nici eu acum. Asta l-ar fi supărat tare.

În discuțiile pe teme politice din ultimii ani, avute cu Leonid Bujor, constatam, în repetate rânduri, că nu este bine ceea ce se întâmplă în țară. Că împreună cu toată populația Basarabiei, am devenit ostatici ai unor politicieni în care s-a învestit încrederea maselor. Sigur, condamnam pe liderii care au înșelat lumea. Dar nu eram indiferenți de ce urmează să fie. De fiecare dată când ne aflam în pragul sau în toiul unei campanii electorale confirmam disponibilitatea noastră de a pune umărul experimentat la producerea schimbării spre normalitate pe această palmă de pământ. Însă înfumurarea, îngâmfarea și, mai ales, trufia celor ce tot își dădeau târcoale spre putere nu lăsa loc pentru „buna ziua!” celor, care au avut ceva de spus la timpul lor și au făcut-o cu demnitate în perioada regimului comunist, care erau gata să se avânte în bătălia decisivă pentru prosperitatea acestui popor, uitat de Dumnezeu, care ne-a așezat la răscruce de drumuri, la cheremul neamurilor străine nouă.

În ultimii ani, Leonid se avântase în ale scrisului. După cărțile lansate anterior, dumnealui dorea să mai scrie o carte sau poate mai multe. Aduna materiale pe tot parcursul activității publice.Totdeauna l-am văzut, făcând notiție cu migală. Agenda de pe masă nu mai avea spațiu pentru a înregistra în ea.

La 27 noiembrie, anul trecut, Leonid Bujor a împlinit 65 de ani. L-am telefonat să-l felicit. Am început urarea, ascultă el cât ascultă și surprinzător mă întrerupe: „Vezi, Lisandre, că eu tac, te ascult!..” Am râs cu plăcere la această autoironie a lui Leonid.

De fiecare dată când îl telefonam, la sfârșitul convorbirii nu uita să spună „Mulțumesc pentru sunet!”. Uneori mă suna el, alteori eu îl apelam. Aveam grijă să-l contactez mai des. Răspundea: „tocmai mă gândeam să culeg numărul tău de telefon, dar tu iarăși ai reușit înaintea mea!”.

Ultima convorbire telefonică cu Leonid Bujor am avut-o cu două zile înainte de a pleca în SUA. M-a sunat dumnealui, știa că mă pregătesc de drum. Am vorbit despre una, despre alta, apoi și-a împărtășit un gând mai vechi: „Ai să te întorci din America și vom merge noi în doi la Sipoteni, să savurăm plăcerea încălzirii oaselor pe lejancă” cu câte o cană de izvar în mână”. Am acceptat cu plăcere propunerea lui Leonid. Între timp, eu am scăpat câteva semne de tuse. La sfârșitul convorbirii, Leonid mi-a zis, ca printre altele,: „Mie nu-mi place tusea ta!”.

După doar două săptămâni, COVID-ul necruțător l-a răpus pe Leonid Bujor.

Dăunăzi vorbeam cu Mihai Godea. Și iarăși, a câta oară!, ne-am amintit împreună de Leonid, căruia Mihai, în discuții amicale, îi zicea familial, „Tata Bujor”.

I-am zis lui Mihai: „În viața mea am pierdut mai multe persoane apropiate: tatăl a plecat când aveam 13 ani, apoi, pe rând au plecat la ceruri tatăl-socru, un frate, nașul de cununie, apoi alt frate, unii buni prieteni și colegi, mama mea… Dar niciodată n-am simțit un atât de profund și îndelungat gol în suflet, cum l-am simțit odată cu decesul lui Leonid. „Nu ți-ai luat rămas bun de la el,” a zis Mihai.

Probabil, Mihai are dreptate. Nu în zadar am scris atât de îndelungat rândurile de mai sus.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

09 iulie 2021

Alexandru Lipcan