Migrația a fost și rămâne a fi un fenomen ce dăunează grav societății. Despre impactul pe care-l are acest fenomen asupra copiilor am discutat cu psihologul-consilier Irina Novac. În cadrul cabinetului de consiliere psihologică pe care-l deține a întâlnit zeci de familii care se confruntă cu această problemă, tocmai de aceea CURENTUL a discutat cu dumneaei și vă invită să faceți cunoștință cu  drama copilului uitat acasă.

CURENTUL: Migrația este un fenomen ce ia amploare pe zi ce trece. Dvs în calitate de psiholog ați putea să ne spune-ți ce se întâmplă cu un copil  la nivel psihologic când unul sau poate ambii părinți pleacă peste hotare?

Irina Novac: Migrația care a afectat majoritatea familiilor de moldoveni mai ales după anii 2000, a creat un nou concept în societatea noastră, și anume cel de ”orfanii cu părinți”. Mă refer aici la o nouă categorie de persoane din societatea noastră, cei care au fost copii uitați acasă, astăzi fiind adulții care necesită asistența psihologică urgentă în problemele de încredere în Sine, identitate și valoare personală, dar și relațională în construirea propriei familii, o parte din care ajung și în cabinetul meu psihologic. Viața acestor copii ce cresc fără părinți este o adevărată dramă. Toți sunt puternic marcați de plecarea unui sau chiar ambilor părinți, și în multe cazuri chiar de abandonarea sau dispariția acestora. Fiecare trăiește intens sentimentul abandonului, a uitării și a lipsei de valoare personală. Astfel, ei suferă traumă după traumă și se transformă încet în tineri cu personalitate destructurată, fiindu-le grav și ireversibil afectat caracterul, formarea căruia se încheie la vârsta de 18-19 ani. Acești copii sunt tăcuți, inerți și absenți și majoritatea au așa simptome ca: eșec școlar, depresie, înstrăinare față de familie și prieteni, reacții de revoltă, refuz și disconfort de a vorbi despre ei, închiderea în propria lume și în unele cazuri – risc de suicid.

C.: Părinții argumentează că au fost nevoiți să plece peste hotare, fiindcă nu le ajung banii. Cât valorează aceste argumente pentru copii? Se merită ?

I.N.: Într-adevăr, nici un părinte nu pleacă din plăcere, ci din sărăcie și din dorința de a oferi, nevoie prioritară rolului de părinte. Și categoric, intenția este una pozitivă, care e mai degrabă un sacrificiu, prea puțin conștientizat de părinții care pleacă. De aici și recompensa absenței și lipsei de afecțiune prin bani și tot felul de achiziții exagerate, care continuă procesul de alienare a copilului/adolescentului și de perturbare a comportamentului acestuia. Este un proces disfuncțional al sistemului familial din care orfanii cu părinți, nu mai pot ieși. Orice copil își vrea părintele în preajmă, pentru fortificarea siguranței și pregătirii pentru viață. În absența lor, copii nu au siguranță și sunt total nepregătiți pentru viața de adult.

C.: Când pleacă ambii părinți peste hotare, rămân în grija buneilor, rudelor. Pot ei înlocui dragostea părintească?

I.N.: Nici un bunel nu poate fi părinte pentru copil, și invers, nici un părinte nu poate suplini copilului rolul unui bunel. Aceste roluri nu se suprapun și nu pot fi împrumutate. Ei rămân a fi bunei, rude care odată ce le sunt încredințați copii, le este puternic afectată relația lor primordială cu copii, și astfel sistemul devine disfuncțional și în-afara familiei de origine, cu multe emoții negative, neputință, frustrare și multă dramă în unele cazuri. Copii percep lumea complet diferit de decât adulții. Ei știu că sunt dependenți de cei care îi cresc, însă centrul universului lor rămân a fi părinții. Copii, pentru dezvoltarea psiho-emoțională, au nevoie să se adreseze zilnic la cineva cu mama/tata. Iată de ce, următoarea persoană care intră în viața copilului având grijă de el, este numit ”mami”. Suferă cel mai mult copilul cel mare, pentru că se simte dezamăgit, devine ”părinte” pentru ceilalți frați. Cei mai afectați sunt cei cărora le lipsește mama.

C.: Părinții pentru copii sunt niște modele. Cum credeți ce părinți vor deveni acești copii peste ani?

I.N.: Acestor copii le lipsește modelul funcțional de familie. Respectiv, ei au reale probleme de percepție sănătoasă a noțiunii de familie. Ei trăiesc sindromul înstrăinării de părinți. Mulți dezvoltă tulburări emoționale, printre care este și alexitimia – incapacitatea de a-și exprima emoțiile și sentimentele. Iar aceasta le încurcă să relaționeze funcțional și ași crea ulterior propria relație de familie. Mulți din ei nu vor reuși să construiască o familie, alții vor repeta modelul abandonului copiilor, și doar o mică parte vor reuși să se opună experienței dureroase a dramei fără părinți, și asta datorită deciziei foarte conștiente făcute personal, că vor fi lângă copii.

C.: Pe lângă consecințe, migrația aduce și efecte pozitive asupra copiilor? Care sunt acestea?

I.N.: Efecte pozitive sunt în cazul în care părinții reușesc să-și integreze familia întreaga în țara în care a ales să emigreze, și depune tot efortul în a-și sprijini copii în adaptarea la această schimbare radicală.

C.: De cele mai deseori din cauza faptului că rămân fără supraveghere copiii apucă pe drumuri greșite. Note rele, deprinderi nocive etc. Cum pot depăși această situație?

I.N.: Așa este, copii care cresc în lipsa părinților sunt mai izolați și mai triști ca urmare a absenței comunicării cu părinții. Ei se retrag în lumea lor iluzorie, plină de fantezie, unde găsesc sprijin, siguranță și poate bucurii artificiale. Ei zâmbesc, dar în spatele lor se ascunde o mare suferință. Ca urmare a acestei suferințe, mulți dezvoltă tulburări de comportament, fuga de școală, infracționalitate, furt, consum de droguri, gesturi extreme, agresivitate, aflându-se într-o distrugere constantă. Aceste tulburări nu pot fi depășite singuri de acești copii. Ei așteaptă să fie salvați de părinții care le-au promis că vor veni. Unii reușesc, mulți – nu, cu mare regret.

C.: Câți din clienți/pacienți (copiii) apelează la sfaturile Dvs. în calitate de psiholog?

I.N.: În cabinetul meu se adresează des adulți care au fost copii crescuți fără părinți, care nu-și pot construi viața, relația, realiza visele, și nu-și pot găsi sensul în existența lor. O parte din ei, la fel adulți rătăciți, sunt aduși de părinții, care pe fața lor se citește cu ușurință un regret amar și înțelegerea că timpul nu poate fi reîntors. Mulți copii sunt aduși de buneii care se simt pierduți și parcă mult mai bătrâni decît însăși vârsta lor. La fel și la trimiterea de către profesori, educatori, și diriginți disperați etc.

C.: Afectați de această despărțire sunt doar copiii sau și părinți? Cum anume sunt ei afectați?

I.N.: Părinții sunt sfâșiați de distanța dintre ei și copilul lor, sacrificiu făcut, dorul și munca grea și adesea umilitoare în care sunt captivi. Majoritatea dezvoltă depresii, grave tulburări de anxietate cu atacuri de panică, și comportamente compensatorii în raport cu copii lăsați acasă. Foarte puțin se pot opri din acest sacrificiu, devin dependenți aproape până de finalul vieții lor de lucrul din străinătate pentru binele copilului, fără a se mai putea bucura vreodată de relația cu copilul său.

C.: În vederea sensibilizării părinților pentru a nu-și lăsa copiii siguri acasă, care ar fi mesajul Dvs.?

I.N.: Rolul de părinte nu percepe pauze. O zi din viața copilului din care lipsește părintele este resimțit de el ca o pierdere. Acesta devine o adevărată dramă – drama copilului uitat acasă, care va cere cel mai mare preț achitat de copil, ce nu corespunde nici 5% din toți banii câștigați de părintele plecat.

C.: Vă mulțumim din suflet pentru această discuție!

Autor: Natalia Moraru