S-a decis dimineața! Mergem să filmăm în sala de operație. Primul nostru gând – „oare n-o să leșinăm?”. Fiecare din noi are emoții, dar nimeni nu vorbește despre asta. Știm că cele mai mari emoții le au cele două persoane care stau acum pe două paturi de spital. Unul – oferă o șansă la viață, altul – primește o șansă la viață. Împreună – vor împărți un ficat, scrie site-ul mednews.md.

Transplantul de ficat este una din cele mai complicate intervenții chirurgicale

În sala Nr. 4 a noului Bloc Chirurgical din cadrul Spitalului Clinic Republican s-au adunat unii dintre cei mai buni medici.  De profesionalismul lor depind două vieți – a Ei (donatoarei) și a Lui (recipientului).

Blocul Chirurgical arată ca în filme. Spațios. Luminos. Steril. Până și aerul este altfel. Îmbrăcăm haine speciale, astfel încât ni se văd doar ochii și mâinile. Arătam ca niște medici adevărați, doar că în loc de bisturiu avem un microfon, o cameră și un aparat foto.

Ora 10.00. Sala Nr. 4. Au început pregătirile. Donatoarea a adormit deja.  Fiecare persoană prezentă în sală știe exact ce are de făcut. O asistentă completează fișa de anestezie. Alta, undeva într-un colț împăturește bucăți mici de tifon care vor fi folosite ulterior pentru îmbibarea sângelui. Cineva șterge zona inciziei cu un tifon steril îmbibat cu betadină. Mai într-o parte, trei medici analizează o foaie care pare a fi rețetă și discută în șoaptă. Un medic învârte atent un butonaș de la aparatele la care acum, este conectată o viață. Anesteziologul nu-și ia ochii de la monitor. Chirurgul se apleacă și… începe să taie. Fața lui are o cu totul altă expresie decât cu o oră în urmă când a vorbit cu noi. Cu toate acestea, l-am recunoscut de după masca chirurgicală. Este Adrian Hotineanu.

Ochii. Asta îi deosebește pe chirurgi de ceilalți medici. În timpul operației sunt atât de concentrați, încât pot privi locul inciziei minute în șir fără să clipească. Există o legătură strânsă, o colaborare între creier,ochi și mâinile lor. Dacă întâmplător unul din ei ridică privirea și te zărește, simți cum trece prin tine un fior. Dacă i-aș întâlni pe stradă, aș recunoaște fiecare pereche de ochi văzută în acea sală de operație. Fiecare pereche de ochi m-a privit. Pentru că eram alături de ei, în sală, la 1 metru de donatoare. Au citit în privirea mea că vreau să mă apropii mai mult. Mi-au permis tot cu privirea. M-am apropiat. Am privit. M-au învăluit emoțiile. Nu de frică. Am simțit că în acel moment sunt parte a unei lucrări minunate; de bunătate, de eroism, de profesionalism, de viață, de șansă…

După care, am putut să urmărim întreg procesul doar printr-o fereastră, în afara sălii de operație.

”Pic…pic…pic…pic…pic…” și involuntar, inimile noastre încep să bată în același ritm cu a donatoarei. Mă gândesc că are o inimă mare odată ce s-a decis să salveze o viață, punând-o în pericol pe a ei. Viața ei depinde în acest moment de factorul omenesc și nimic în lumea aceasta nu poate influența mersul evenimentelor. Aici minunile le fac medicii.

Ora 11.45 Sala Nr. 5. A fost adus El, slab, conștient, cu emoții dar și cu mari speranțe. A trecut singur de pe patul de spital pe masa de operație. S-a uitat în jur, l-a văzut pe anestezist care i-a zâmbit și i-a șoptit ceva, apoi…

Ora 13.05 Sala Nr 5. A început extirparea organului ce urma să fie înlocuit. Din sălile de operație vine un miros specific, îl simțim mai ales când se deschide ușa și iese vreun medic. Deși obosiți, ne zâmbesc și ne întreabă: ”Cum sănătatea?”.

Din sălile de operație vine un miros specific, îl simțim mai ales când se deschide ușa și iese vreun medic. Deși obosiți, ne zâmbesc și ne întreabă: ”Cum sănătatea?”.

Masa de operație este înclinată pe partea stângă, un medic apăsa cutia toracică, alți câțiva stau aplecați și mânuiesc cu dibăcie niște pensete mari. Periodic, o asistentă ia sânge din vena donatoarei și se duce undeva în grabă.

În sală întră colegii-chirurgi din România și se încadrează rapid în echipă. Chirurgul Adrian Hotineanu își dezmorțește gâtul cu câteva mișcări ale capului dintr-o parte și alta. Are alături un scăunel pe care se așează doar periodic timp de câteva secunde și nu pentru a se odihni, ci pentru ca să-i fie mai comod să lucreze cu instrumentele. Are mănușile și halatul chirurgical pline de sânge. Periodic, ridica o mână în sus, apucă de mânerul proiectorului de lumină și-l direcționează așa cum îi trebuie. Pe mâner au rămas urme de sânge.

Într-un moment, două mâini puternice se scufundă în carnea moale, apucă bucata de ficat și o duce cu mare grijă într-un vas albastru, îmbrăcat în peliculă. Imediat, un grup de medici se apropie și încep să ”vrăjească” deasupra lui. Se înlătură rămășițele de diafragmă, se ligaturează venele și se prelucrează vasele arteriale necesare pentru ”conectare”  la corpul recipientului. Ficatul afectat este înlăturat cu clipe numărate înainte de a fi transplantat ficatul nou.

Ora 15.00 Între sălile de operație este un coridoraș steril prin care trec medicii. Tot pe acolo este transportat și ficatul. Chirurgii încep transplantarea ficatului.

Ora 16.00 Donatoarea părăsește sala de operație. Deși încă este sub anestezie, părăsește sala ca o eroină. De sub plapumă i se vede mâna, cu o manichiură îngrijită, vopsită cu un roșu închis, în culoarea sângelui.

În urma ei, sala rămâne aproape goală. Pe masa de operație și cea unde a fost prelucrat ficatul se văd urme de sânge. Pe o altă masă sunt aranjate o mulțime de fiole și sticluțe goale. Proiectorul deasupra mesei de operație este stins și începe curățarea sălii. În sala Nr. 5, câteva perechi de mâini fac imposibilul. Câteva perechi de ochi sunt concentrați mai mult ca niciodată. Anestezistul stă neclintit în fața monitorului cu parametrii vitali. ”Pic…pic…pic…pic…pic…” și o viață de om primește a doua șansă…