Nu este un secret că cel mai prielnic moment pentru unirea Republicii Moldova cu România a fost imediat după destrămarea URSS. Atunci, Moscova avea suficiente probleme pe cap şi slăbise controlul asupra „republicilor-surori”, exact aşa cum Rusia slăbise controlul asupra provinciilor sale după primul război mondial, fiind implicată iniţial într-o revoluţie, iar apoi – într-un război civil. Însă, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, România a crezut mai potrivit să meargă pe calea recunoaşterii independenţei Republicii Moldova, considerînd, probabil, că acesta este un prim pas spre dezlipirea teritoriul dintre Prut şi Nistru de URSS, urmînd ca ulterior acesta să fie anexat la România. La rîndul lor, majoritatea activiştilor mişcării de eliberare naţională din RM, văzînd pasul făcut de România şi, probabil, fiind încă speriaţi de o posibilă „siberie a fratelui mai mare”, s-au limitat să declare unirea un obiectiv pe termen mediu, iar în realitate s-au bucurat din plin de oportunităţile oferite de noul stat apărut pe harta lumii, unde ei singuri erau stăpîni şi decideau totul. Între timp, Rusia şi-a revenit după destrămarea URSS şi şi-a refăcut poziţiile în zonele pe care le consideră tradiţional în sfera sa de influenţă. Astfel, momentul prielnic unirii Republicii Moldova cu România a fost pierdut pentru mai mult de două decenii.

În prezent, putem afirma că a apărut a doua şansă istorică pentru unirea Republicii Moldova cu România. Or, astăzi este mai evident ca oricînd că statul Republica Moldova a eşuat. După aproape 25 de ani în care la putere au fost diferite partide şi diferiţi politicieni, am ajuns să constatăm că, la fel ca şi la începutul anilor 90 ai secolului trecut, nu avem nici democraţie, nici drepturi ale omului ca principiu de bază al societăţii în care trăim, nici economie dezvoltată, nici justiţie independentă, nici un sistem adecvat de protecţie socială etc. Dacă e să vorbim în termeni mai duri, astăzi Republica Moldova este un stat profund afectat de corupţie, un stat în care legea o fac diferiţi funcţionăraşi şi şefuleţi, care au ajuns cei mai bogaţi oameni, un stat în care afaceri prospere au preponderent doar cei cu „krîşă politică”, un stat în care justiţia se face la comandă, un stat în care instituţiile publice execută ordine venite de la patroni politici, un stat în care viaţa unui simplu cetăţean nu costă nimic etc.

Astăzi, în Republica Moldova trăiesc bine doar circa 3% din populaţie – în mare parte e vorba de anumiţi oameni de la putere şi cei protejaţi de ei. Restul oamenilor sînt la limita sărăciei, iar unii dintre acei care trăiesc puţin mai bine decît săracii nu au nici o siguranţă că mîine nu vor fi nimiciţi numai pentru că ceea ce fac ei ar putea să nu placă celor ce conduc de facto Moldova. Cu excepţia celor 3%  menţionate mai sus nimeni nu mai crede în statul Republica Moldova, iar acesta este un moment unic, o şansă istorică pe care o oferă soarta locuitorilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru de a se uni cu România şi de a trăi într-o ţară normală, nu într-o rezervaţie geopolitică, în care-şi fac mendrele diverşi aventurieri politici.

Desigur, nu toţi cei care nu mai cred în viitorul Republicii Moldova sînt adepţii unirii Republicii Moldova cu România. Deşi, judecînd după faptul că, în ultimii ani, o mulţime de reprezentanţi ai minorităţilor naţionale ce locuiesc pe teritoriul RM şi-au luat cetăţenia României, nu este exclus ca numărul adepţilor unirii să fie mult mai mare decît se crede.

Dar, nu se ştie de ce unioniştii nu prea se manifestă şi nu dau impresia că înţeleg importanţa momentului sau că şi-ar dori să-l folosească. Desigur, periodic noi auzim declaraţii înflăcărate despre cît e de important să ne unim cu România, mai asistăm la una-două acţiuni zgomotoase şi atît. Nu zic, aceste acţiuni sînt importante, dar întrebarea este: Care e substanţa lor şi ce continuitate pot avea ele? De exemplu, eu nu am auzit ca vre-o organizaţie unionistă din Republica Moldova (partid, mişcare, asociaţie) să încheie un parteneriat cu vre-o organizaţie similară de peste Prut şi să fie lansată ideea desfăşurării concomitente a unui referendum în România şi la noi la tema unirii. Acum, opţiunea unionistă are toate şansele să prevaleze în spaţiul dintre Prut şi Nistru. E o şansă istorică, care nu se ştie dacă va mai fi în următoarele decenii. Iată acesta va fi un exemplu clar că se încearcă ceva concret pentru unire, nu doar declaraţii frumoase şi acţiuni fără continuitate şi fără impact de ordin practic.

Iar pînă cînd nu voi vedea acţiuni de genul referendumului menţionat mai sus, eu îmi rezerv dreptul de a crede că nu toţi unioniştii declaraţi din R. Moldova îşi doresc cu adevărat unirea cu România. De ce? Cred că răspunsul la această întrebare îl cunoaşteţi….

Dumitru Spătaru