Peste două zile se împlineşte un an de la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014, iar acest an, fără îndoială, poate fi considerat perioada în care politica moldovenească (în special, guvernarea) şi-a arătat faţa urîtă, dezgustînd profund marea majoritate a cetăţenilor.

În primul rînd, ar fi de menţionat că a fost pentru prima dată în istoria Republicii Moldova cînd primul an de după alegeri a fost marcat în totalitate de instabilitate politică. Astfel, în această scurtă perioadă RM a reuşit „performanţa” de a avea două guverne cu mandat deplin (Gaburici şi Streleţ) şi trei guverne interimare (Leancă, Gherman şi Brega). A fost pentru prima dată în istorie cînd un Guvern a căzut abia reuşind să prezinte un raport de 100 de zile (Gaburici), iar alt Guvern, în genere, nu a ajuns nici măcar la raportul de 100 de zile (Streleţ).

În al doilea rînd, pe întreg parcursul acestui an am avut întruna negocieri: ba negocieri PLDM-PD-PL la începutul anului (care nu au dat nici un rezultat); ba negocieri PLDM-PD şi, probabil, PCRM (care s-au soldat cu învestirea Guvernului Gaburici); ba negocieri la mijlocul verii dintre diverse partide (care s-au soldat cu constituirea organelor administraţiei publice în teritorii după alegerile locale); ba negocieri PLDM-PD-PL tot la mijlocul verii (care s-au soldat cu învestirea Guvernului Streleţ); ba interminabilele negocieri şi consultări din toamnă privind crearea unei noi majorităţi şi învestirea unui nou Guvern (după căderea Cabinetului Streleţ), care nu se ştie încă cu ce se vor finaliza.

În al treilea rînd, acesta a fost unicul an de după alegeri în care protestele împotriva guvernării nu au contenit nici o clipă. Astfel, proteste masive au organizat Platforma civică „Demnitate şi Adevăr”, „Partidul Nostru”, Partidul Socialiştilor, iar proteste de o amploare mai mică – diverse formaţiuni politice şi grupuri civice. Iar toate aceste proteste au arătat cît de scăzut este nivelul încrederii în politicieni şi cît de mare este nerăbdarea oamenilor de a schimba guvernarea, chiar dacă de la precedentul scrutin trecuseră doar cîteva luni.

În al patrulea rînd, acesta a fost anul în care Moldova practic a renunţat la ideea de integrare europeană (chiar dacă oficial sîntem convinşi de contrariu), dar şi anul în care economia ţării a ajuns la un nivel de degradare greu de imaginat. Mai mult ca atît, în relaţia cu partenerii de dezvoltare, Moldova a ajuns în aceeaşi izolare în care era şi în 2009, după mai bine de opt ani de guvernare comunistă.

În al cincilea rînd, acest an a fost unul profund marcat de diverse situaţii de scandal cu implicarea politicienilor – începînd de la scandalul legat de diploma de studii a ex-Premierului Chiril Gaburici şi terminînd cu scandalul legat de ridicarea imunităţii parlamentare şi arestarea liderului PLDM, Vlad Filat.

În al şaselea rînd, acesta a fost anul în care politicienii au demonstrat că nu au nici o limită în încercarea de a se distruge reciproc – material video cu caracter compromiţător, interceptări de convorbiri telefonice, filare etc.

În al şaptelea rînd, în acest an s-a văzut mai bine ca oricînd că absolut toate instituţiile statului sînt în serviciul politicienilor, fiind folosite de aceştia fie pentru a obţine beneficii personale, fie pentru soluţionarea anumitor probleme cu caracter politic. Cu alte cuvinte, în acest an s-a văzut mai bine ca oricînd că numai nu în interesele cetăţeanului acţionează instituţiile de stat.

Anul ce s-a scurs de la ultimele alegeri parlamentare, pe bună dreptate, poate fi considerat anul în care s-a văzut mai bine ca oricînd cît de departe de oameni sînt politicieni şi cît de murdară este, totuşi, politica moldovenească. A fost un an al deziluziei şi al ruşinii continue, iar această ruşine ar putea fi spălată parţial doar prin alegeri parlamentare anticipate, care ar da posibilitate oamenilor să taxeze fiecare partid, fiecare politician exact aşa cum a meritat.

Dumitru Spătaru