De mai bine de două decenii Chișinăul încearcă să soluționeze problema transnistreană, deși este absolut evident că, dacă în această perioadă și s-a schimbat ceva, atunci aceasta nicidecum nu poate fi catalogat ca un progres pentru Republica Moldova. Iar situația se explică în mare parte prin gravele greșeli pe care le-a comis Chișinăul în relația cu Tiraspolul, dar și cu alți participanți la procesul de negocieri privind reglementarea problemei transnistrene.

Prima mare greșeală Moldova a comis-o în 1992 cînd nu a știut să speculeze pe un pas greșit făcut de Rusia. Astfel, prin semnarea Acordului de încetare a focului cu Mircea Snegur, Președintele de atunci al Rusiei, Boris Elțin, de facto, a recunoscut că țara sa a fost una din cele două părți antrenate în conflict de care a decis pînă la urmă chiar și încetarea focului la Nistru. Moldova însă nu a prins acest moment prielnic pentru demararea negocierilor directe cu Rusia în vederea soluționării problemei transnistrene, iar perioada de liniște care a caracterizat procesul în următorii ani i-a determinat pe toți să uite de pasul greșit făcut de Rusia.

A doua mare greșeală Chișinăul o face pe data de 7 februarie 1996, cînd Președintele RM, Mircea Snegur și liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov au semnat Decizia protocolară cu privire la soluționarea problemelor apărute în domeniul funcționării serviciilor vamale ale Republicii Moldova și Transnistriei. Ca urmare a semnării acestui document, regimul separatist a căpătat de la Republica Moldova dreptul de a utiliza propria ștampilă vamală cu inscripția: „Republica Moldova. Vama Tiraspol”. Astfel, Transnistria a devenit foarte atractivă pentru cei care în scurt timp au transformat-o într-o gaură economică neagră, obținînd profituri fabuloase. În rezultat, a apărut factorul economic care a jucat un rol decisiv în anii următori în blocarea oricăror tentative de soluționare a acestei probleme.

A treia mare greșeală Chișinăul o face pe data de 8 mai 1997, cînd Preşedinţii Rusiei, Moldovei şi Ucrainei (Boris Elţin, Petru Lucinschi şi Leonid Kucima), liderul Transnistriei, Igor Smirnov şi reprezentantul OSCE au semnat un document, care avea să intre în istorie ca şi „Memorandumul Primakov” (ministrul de Externe al Rusiei de la acea perioadă, Evgheni Primakov fiind autorul lui). Memorandumul a schimbat în mod radical raportul de forţe în procesul de negocieri. Ca urmare a acestui Memorandum, Chişinăul şi Tiraspolul au devenit părţi egale în conflict.

În 1999, Chișinăul obține o mică victorie în procesul de reglementare a problemei transnistrene – în cadrul Summit-ului OSCE de la Istanbul, Rusia şi-a asumat angajamentul de a retrage trupele şi armamentul său din regiunea transnistreană. Însă, chiar dacă la un moment dat acest proces a început, ulterior el a fost stopat. Rusia a motivat acest lucru prin faptul că Tiraspolul s-ar opune procesului de evacuare a armamentului. Cea mai mare parte a armamentului rus, precum şi un contingent de militari, continuă să se afle şi pînă în prezent în Transnistria. Această aparentă victorie avea să se transforme ulterior în a patra mare greșeală a Chișinăului. Or, Chișinăul nu a știut să joace abil pe această decizie a Summit-ului OSCE și să elibereze teritoriul Republicii Moldova de prezență militară străină.

A cincea mare greșeală a Chișinăului a fost că nu a reușit să stopeze din faza inițială discuțiile despre o eventuală soluționare a problemei transnistrene pe calea federalizării Republicii Moldova. În rezultat, au avut loc două situații care au schimbat radical datele problemei. Prima – în iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni, au semnat un document care conținea premise pentru reunificarea Moldovei într-o federație. Neconcordanțele fundamentale în ceea ce ţinea de împărțirea puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document. Totodată, el a servit drept bază pentru alte propuneri de soluţionare a problemei transnistrene în baza modelului federativ. A doua – în luna noiembrie a anului 2003, Rusia a propus un Memorandum care conținea o propunere detaliată de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staționarea trupelor ruse în Moldova pentru încă 20 de ani. În Memorandum se propunea, între altele, crearea unui Parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională, şi senat. Toate legile trebuiau consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport cu repartizarea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală, 9 – de Transnistria și 4 – de Găgăuzia. În ultimul moment, însă, Preşedintele Moldovei, Vladimir Voronin a refuzat semnarea acestui Memorandum pe motiv că acesta ar fi contravenit Constituţiei, care prevede statutul de neutralitate al ţării. Chiar dacă ambele tentative au eșuat, însăși discuțiile la tema federalizării au deturnat sensul procesului de reglementare a problemei transnistrene, reducîndu-se esențial ponderea opțiunii că Transnistria trebuie să revină ca regiune în cîmpul constituțional al RM.

A șasea mare greșeală a fost incapacitatea Chișinăului de a folosi în interes propriu decizia CEDO în cazul grupului Ilașcu, pronunțată în 2001. Atunci, CEDO practic a recunoscut vina Rusiei pentru apariția și menținerea regimului separatist de la Tiraspol, iar Chișinăul nu a avut curajul sau nu a dorit să ceară, pornind de la această decizie, reformarea procesului de negocieri, Rusia urmînd să fie recunoscută ca parte în conflict.

A șaptea mare greșeală a fost așa-numita „blocadă economică” a Transnistriei. Instituirea acestei blocade a condus la înghețarea procesului de negocieri timp de circa 6 ani, timp în care regiunea separatistă s-a îndepărtat și mai mult de cîmpul constituțional al RM.

A opta mare greșeală a fost că Chișinăul nu a reușit să joace abil pe situația favorabilă ce se crease după venirea la putere în Ucraina a lui Victor Iușcenko și să avanseze pe calea reglementării problemei transnistrene. În luna mai a anului 2005, Preşedintele Ucrainei, Viktor Iușcenko a propus un Plan de reglementare transnistreană, potrivit căruia Transnistria urma să obţină un statut larg de autonomie în componenţa Republicii Moldova. Deşi Planul a fost agreat de Republica Moldova şi partenerii occidentali, el aşa şi nu a ajuns să fie implementat, deoarece a avut şi suficienţi oponenţi. Greșeala Chișinăului a fost că practic nu a insistat deloc pe acest plan, iar aceasta a tăiat din elanul partenerilor externi.

A noua mare greșeală a fost că Chișinăul s-a rezumat doar la adoptarea Legii privind statutul juridic special al raioanelor din stînga Nistrului, fără a face nimic pentru transpunerea ei în viață. Astfel, la data de 22 iulie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea privind statutul juridic al localităţilor din stînga Nistrului. Această lege prevedea acordarea Transnistriei a unui statut de autonomie largă în componenţa Republicii Moldova. Dar, la scurt timp de la acest eveniment, în regiunea transnistreană a avut loc un referendum, majoritatea alegătorilor pronunţîndu-se pentru independenţa Transnistriei. Legea nici pînă astăzi nu a fost implementată, dar, potrivit declaraţiilor oficialilor de la Chişinău, ea reprezintă punctul oficial de vedere de la care urmează să se pornească în procesul de identificare a unei soluţii pentru conflictul transnistrean.

A zecea mare greșeală este că Chișinăul nici pînă astăzi nu are o Strategie de soluționare a conflictului transnistrean, deși acest punct a figurat constat în toate programele Guvernelor pe care le-a avut Republica Moldova de la 2009 încoace. Aceasta este o dovadă că Chișinăul fie nu are o viziune clară în acest sens, fie nu-și dorește avansarea reală pe calea solulionării problemei transnistrene. Iar în aceste condiții e și firesc ca ceilalți participanți la procesul de negocieri să aibă o atitudine mai rezervată.

Desigur, există și alte greșeli comise de-a lungul anilor în procesul de reglementare a problemei transnistrene, dar și cele menționate sînt suficiente pentru a înțelege de ce se bate pasul pe loc la acest capitol. Acum, este foarte important ca Chișinăul, dacă cu adevărat își dorește soluționarea problemei respective, să analizeze greșelile comise, să facă concluziile de rigoare și să introducă corectările de rigoare în comportamentul său.

Dumitru Spătaru