După ce anterior am analizat pe cît de realizabile sînt revendicările înaintate conducerii ţării de către participanţii la acţiunile de protest organizate de Platforma civică „Demnitate şi Adevăr” (DA), acum am decis să fac un exerciţiu similar şi în cazul revendicărilor înaintate de către participanţii la acţiunea de protest organizată de Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM) şi „Partidul Nostru”.

Din start, trebuie de menţionat că revendicările PSRM şi PN au fost „grupate” în trei etape, lăsînd guvernării un spaţiu de manevră mai mare decît în cazul revendicărilor Platformei DA. Astfel, PSRM şi PN propun ca prima etapă să vizeze demisia conducerii Procuraturii Generale, Serviciului de Informații și Securitate, Curții Supreme de Justiție, Centrului Național Anticorupție, Curții de Conturi, Comisiei Naționale de Integritate, Comisiei Electorale Centrale și postului public de televiziune (în locul lor urmează să fie numite persoane selectate prin concurs public); ridicarea imunității parlamentare și tragerea la răspundere penală a celor vinovați de delapidările din sectorul bancar și de „alte crime împotriva poporului”; „eliberarea tuturor deținuților politici”, arestați în timpul acțiunii de protest pașnice din 6 septembrie.

Formulînd la prima etapă revendicări mai mult sau mai puţin realizabile, PSRM şi PN dau impresia că ar fi interesate de negocierile cu puterea, astfel încît, dacă nu toate, atunci cel puţin unele din aceste revendicări să fie implementate. Or, este clar că, cel puţin la această etapă, încă nu au apărut condiţiile în care guvernarea să intre în panică şi să satisfacă integral revendicările protestatarilor. De cealaltă parte, PSRM şi PN „nu pun sula în coaste” puterii, lăsînd revendicările mai „grele” pentru etapele următoare. Aceste două partide dau impresia că aşteaptă un semnal „de disponibilitate de dialog” de la formaţiunile de la putere, iar acest semnal ar putea fi satisfacerea parţială a revendicărilor. Spre exemplu, la această etapă ar putea fi eliberaţi din detenţie activiştii Blocului Roşu sau ar putea urma o demisie –  două la nivelul conducerii unor instituţii importante, după exemplul demisiei guvernatorului BNM, Dorin Drăguţanu. Poate că în acest caz şi PSRM, şi PN ar face un pas înapoi, mai cedînd la capitolul revendicărilor mult mai dure.

Totodată, cedările din partea puterii ar putea fi percepute ca dovezi de panică, ca semnale clare că aceasta se teme de protestele PSRM şi PN, ceea ce ar determina apariţia unei stări de spirit anume în societate, dar şi în tabăra opoziţiei. Iar această stare de spirit nu are cum să fie favorabilă guvernării.

Aşa sau altfel, dar se pare că revendicările incluse de protestatari la prima etapă sînt unicele pe marginea cărora guvernarea ar putea accepta un eventual dialog şi să le satisfacă măcar parţial. Restul revendicărilor par irealizabile, or, dacă guvernarea le-ar accepta, aceasta ar însemna o capitulare totală. Mai bine zis, este greu de crezut că astfel de revendicări pot fi acceptate în cadrul unui dialog, a unor negocieri sau ca urmare a unei analize obiective a situaţiei. Or, la a doua etapă se propune demisia Președintelui Nicolae Timofti, demisia Guvernului și modificarea articolului 78 din Constituție prin revenirea la alegerea directă a Președintelui țării prin votare în Parlament sau prin referendum național. Nemaivorbind de a  treia etapă, care presupune declararea în cel mai scurt timp a alegerilor parlamentare anticipate, dar nu mai tîrziu de primăvara anului 2016. Implementarea acestor revendicări ar însemna capitularea puterii şi, în acest caz, nici nu se va putea de vorbit în termeni reali de şansele partidelor de la guvernare în cadrul viitorului scrutin parlamentar.

Probabil, PSRM şi PN înţeleg acest lucru şi, practic concomitent cu lansarea revendicărilor, au anunţat că au în rezervă „Planul B”, care include un şir de acţiuni ce vor porni toate de la refuzul puterii de a satisface revendicările PSRM şi PN. Deocamdată, e greu de spus ce presupune acest „Plan B”, dar e clar că el există, că nu e vorba doar de un bluf al opoziţiei. Or, termenul acordat de PSRM şi PN guvernării pentru satisfacerea revendicărilor este unul restrîns şi, reieşind din natura acestor revendicări, e clar că în cel mai scurt timp opoziţia va trebui să anunţe „Planul B”. Neanunţarea lui ar însemna nu doar compromiterea protestelor, ci şi a şanselor de viitor ale acestor două partide. Prin urmare, riscul este mult prea mare pentru ca opoziţia să-şi permită să facă anunţuri ce nu ar avea acoperire practică ulterior.

Probabil, guvernarea ia în calcul acest lucru şi nu este exclus că are pregătite şi unele contramăsuri. De ce natură vor fi acestea, rămîne să vedem. Or, dacă nu se vor lua aceste măsuri, vom asista la alt scenariu – punerea în aplicare a multvehiculatului „Plan B”.

Dumitru Spătaru