Se pare că în politica din Republica Moldova (re)apare un nou trend – partidele axate strict pe o categorie anume de cetăţeni. Numai în ultima perioadă au fost anunţate două iniţiative de acest fel, care ne permit să facem unele concluzii în acest sens. Astfel, Alexandru Slusari, unul din liderii organizaţiilor de fermieri, nu exclude că în scurt timp ar putea apărea un partid al fermierilor, iar Dorin Duşciac, fostul viceministru al Mediului, promovează ideea creării unui partid al diasporei. Anumite aluzii se fac şi la posibila apariţie a altor partide „de specializare îngustă” sau cum li se mai spune neoficial – „de nişă”.
Moldova nu este unica ţară care s-ar putea confrunta cu astfel de fenomen, căci „partide de nişă” au mai fost şi sînt încă în anumite ţări. Mai mult ca atît, şi în Moldova au existat anterior astfel de partide, iar unele, cel puţin din punct de vedere oficial, continuă să existe şi în prezent. Iar o scurtă analiză a activităţii acestor formaţiuni ne-ar permite să înţelegem mai bine respectivul fenomen.
Dar, întîi de toate, se cuvine să enumerăm ce partide de acest fel am avut sau încă avem şi spre ce segmente au fost orientare acestea. Astfel, în Moldova au fost partide muncitoreşti, partide ţărăniste, partide ale persoanelor social neprotejate, ale şomerilor, ale victimelor represiunilor politice şi ale regimului comunist totalitar, partide ale foştilor deţinuţi politici, ale tinerilor, ale femeilor, ale intelectualilor etc. Acest fenomen al partidelor „de nişă” a înflorit în Moldova în special în perioada 1991-1999, dar, după reforma partidelor efectuată la acea perioadă, majoritatea acestora au dispărut. Ele pur şi simplu nu au trecut procedura de reînregistrare (care presupunea inclusiv majorarea numărului de membri de la 300 pînă la 5 mii). Adică, aceste partide s-au dovedit a fi incapabile să adune măcar cîteva mii de membri, nemaivorbind de faptul ca să obţină un rezultat onorabil în alegeri.
Unicele excepţii fericite pot fi considerate Congresul Intelectualităţii, dar şi Liga Democrat Creştină a Femeilor din Moldova, care au avut o prezenţă parlamentară cît de cît constantă în primele parlamente democratice, deşi trebuie de menţionat că bariera electorală nu au trecut-o de sine stătător, ci în cadrul unor blocuri electorale. Ulterior, Congresul Intelectualităţii s-a transformat într-un partid clasic (al Forţelor Democratice), iar Liga a devenit baza pe care s-a format Partidul Social-Liberal.
Astfel, treptat era „partidelor de nişă”, boom-ul acestora a trecut, iar pînă în zilele noastre a supravieţuit doar Mişcarea profesioniştilor „Speranţa-Nadejda”, însă şi acest partid există doar în Registrul Ministerului Justiţiei, pe arena politică fiind lipsă total.
Toate cele menţionate mai sus dovedesc că „partidele de nişă” niciodată nu au fost populare în Moldova şi, cu mici excepţii, nu au făcut politică serioasă. Deci, întrebarea logică care se impune este: Pe cît de justificată este apariţia acestei idei din nou în prim plan?
În cazul fermierilor, este evident că ideea a apărut pe baza unor neînţelegeri şi confruntări permanente cu guvernarea. Starea deplorabilă în care se află la moment fermierii alimentează respectiva idee şi nu este exclus că ea va ajunge să fie realizată în practică. Dar nu există nici o garanţie că un eventual partid al fermierilor ar putea accede în Parlament şi soluţiona eficient problemele acestei categorii. Experienţa anilor precedenţi arată că noi am mai avut partide ale ţăranilor şi, cu excepţia blocului Ţăranilor şi Intelectualilor, care a acces în Parlament în 1994, dar şi a Partidului Ţărănesc Creştin Democrat, care a ajuns în Parlament pe listele Convenţiei Democrate din Moldova, alte experienţe pozitive de acest fel nu au mai fost.
Şi ideea unui partid al diasporei porneşte de la o anumită stare de spirit în rîndurile acestei categorii de cetăţeni. Cei din diasporă au susţinut constant partidele pro-europene în ultimii ani şi nu ascund că acum se simt trădaţi şi dezamăgiţi de comportamentul respectivelor formaţiuni politice. Dar, rezultatele precedentelor scrutine parlamentare arată că, deşi votul diasporei e important, el nu ar fi suficient pentru a trece un partid anume în Parlament. Situaţia s-ar putea schimba dacă cei din diasporă şi-ar convinge rudele din Moldova să voteze pentru partidul lor, însă nici în acest caz nimeni nu ar putea garanta nimic. Cu atît mai mult că despre reuşita unui proiect politic al diasporei se va putea de vorbit doar în cazul unui consens total în rîndurile acesteia, lucru în care cu greu se poate de crezut urmărind comportamentul liderilor diasporei.
Într-un cuvînt, ideea lansării unor „partide de nişă” are dreptul la viaţă şi nu e exclus că iniţiative de acest fel vor mai apărea pe parcurs, dar există prea puţine şanse ca ele să se transforme în proiecte politice puternice, aşa cum îşi doresc iniţiatorii lor.
Dumitru Spătaru
