Sondajele de opinie arată că astăzi nu doar că nici un partid politic nu poate obţine majoritatea de unul singur în alegerile parlamentare din data de 30 noiembrie 2014, dar nici măcar nu este clar ce opţiune prevalează: pro-europeană sau pro-euro-asiatică. În acest condiţii, unii analişti „desenează” diverse scenarii, luînd în calcul chiar şi coaliţii dintre partide cu viziuni diametral opuse, care ar guverna ţara în comun „conservînd” situaţia în probleme de principiu şi concentrîndu-se pe probleme de interes comun. În această situaţie, cel puţin teoretic, trebuie luată în calcul şi o situaţie fără precedent în istoria Republicii Moldova – o eventuală guvernare comună a tuturor partidelor ce vor accede în Parlament.

Aceasta ar presupune că toate posturile în Guvern şi nu numai se împart între partidele ce au trecut bariera electorală proporţional procentului obţinut de acestea în alegeri. Teoretic, acest lucru ar arăta în succesiune în felul următor: 1) se face o listă a funcţiilor partajabile din Guvern sau chiar şi a celor care nu ţin de Guvern, dar numirea conducerii cărora este la latitudinea parlamentarilor; se stabileşte o ierarhie a acestor funcţii pornind de la importanţa şi ponderea lor, inclusiv luîndu-se în calcul spaţiul de manevră pe care-l presupune o funcţie sau alta, resursele administrative şi imaginea instituţională ce poate fi convertită în imagine politică; se purcede la împărţirea acestor funcţii, partidelor fiindu-le acordat dreptul de a alege conform rezultatului obţinut în alegeri; „tocmeala” politică se include într-un acord, care este semnat şi făcut public. Astfel, fiecare formaţiune politică ce a acces în Parlament poate participa la guvernarea ţării proporţional cu încrederea acordată de cetăţeni.

O astfel de coaliţie ar presupune mai multe plusuri. Printre acestea ar fi de menţionat faptul că noua guvernare va reprezenta direct practic majoritatea alegătorilor ce au participat la alegeri (cu excepţia celor care şi-au dat votul pentru formaţiuni ce nu au depăşit bariera electorală). În al doilea rînd, o astfel de guvernare ar exclude riscul ca unul sau două partide să monopolizeze integral resursele administrative şi să le pună în slujba interesul lor politic. În al treilea rînd, posibilitatea de creştere pentru fiecare partid parlamentar ar fi practic egală, drept criteriu de bază luîndu-se performanţa fiecărui actor politic în exercitarea actului de guvernare în domeniile ce i-au revenit în responsabilitate. În al patrulea rînd, ar exista un control reciproc riguros în actul de guvernare, ceea ce ar reduce la minimum posibilităţile de abuz. Însă, probabil, cel mai mare avantaj ar fi că existenţa unei astfel de coaliţii ar exclude practic orice posibilitate de tensionare a situaţiei în perioada postelectorală, ar face să dispară toate presupunerile că în Moldova se va organiza fie un „euro-maidan” ca la Kiev, fie un scenariu de genul celui din estul Ucrainei.

Totodată, marele minus al unei astfel de coaliţii ar fi faptul că, minimum la capitolul vector al politicii externe, situaţia ar fi îngheţată. Astfel Republica Moldova ar pierde patru ani importanţi pe calea apropierii de UE, inclusiv ar pierde momentul stabilit deja ca şi punct de reper de anumite forţe pro-europene – depunerea cererii de aderare la Uniunea Europeană în 2017. Aceasta, la rîndul său, ar face imposibilă obţinerea de către Moldova a statutului de membru cu drepturi depline al UE în 2020. Totodată, aceasta ar însemna că Moldova nici nu va regresa pe calea apropierii de UE, adică forţele pro-estice nu vor denunţa Acordul de Asociere cu UE şi nu vor porni pe o cale diametral opusă în politica externă.

Un alt mare minus al unei astfel de coaliţii ar fi lipsa totală a opoziţiei parlamentare. Nu este un secret că eficienţa guvernării de multe ori este determinată anume de activismul opoziţiei parlamentare, iar lipsa acesteia ar putea avea un efect diametral opus.

În al treilea rînd, la capitolul minusuri ar fi de menţionat instabilitatea actului guvernării. În coaliţii reglările de conturi reciproce nu pot fi evitate, acestea fiind alimentate de puternicul sentiment de competiţie politică, iar de multe ori chiar şi de invidia politicienilor. Iar starea de instabilitate de obicei determină reducerea eficienţii actului guvernării.

Desigur, ar mai fi şi alte minusuri şi plusuri în cazul unei astfel de coaliţii de guvernare, dar şi cele relatate mai sus sînt suficiente pentru a crea un tablou de ansamblu. Rămîne acum să aşteptăm rezultatele alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014 şi să vedem ce soluţii postelectorale vor propune partidele ce vor accede în Parlament. Iar dacă se va ajunge la un scenariu de genul celui descris mai sus, ar fi bine ca politicienii să ia o decizie doar după o analiză amplă a situaţiei, care ar lua în calcul toate avantajele, dar şi riscurile unei astfel de construcţii politice.

Dumitru Spătaru