Reciteam în aceste zile povestirea celebrului Gabriel Garcia Marquez „Colonelului nu-i scrie nimeni” și pentru a cîta oară m-am prins la gîndul că aceasta poate fi raportată practic la orice situație din viața reală, inclusiv la situația care este acum în Republica Moldova.

La fel ca și colonelul care aștepta zi de zi știrea ce urma să-i schimbe întreaga viață, în fiecare zi mulți dintre noi așteaptă că se va întîmpla ceva ce ne va schimba viața în bine. Și la fel cum știrea bună pe care o aștepta colonelul așa și nu a venit, așa nimic nu se întîmplă nici cu viața noastră, iar dacă se întîmplă, la scurt timp ne dăm seama că a fost doar o iluzie, că a fost schimbat doar decorul, iar actorii și esența lucrurilor au rămas aceeași.

Colonelul din povestirea lui Marquez, pe lîngă scrisoarea multașteptată, mai avea o speranță – cucoşul de luptă, care urma să învingă într-o mare bătălie și să-i asigure banii necesari ca el și soția sa să nu moară de foame. Probabil, fiecare are propriul cucoş (la figurat, desigur), pe care mizează în speranța că-l va ajuta să supraviețuiască pînă va veni vestea cea mare, ce-i va schimba întreaga viață. Dar, pentru aceasta e nevoie de un sacrificiu – să găsim alternative de a rămîne în viață fără a sacrifica cucoşul care ne-ar putea ulterior salva viețile. Ce-i de făcut în această situație? Care e alternativa? Un posibil răspuns ni-l oferă același Marquez în pasajul de final al povestirii, pe care-l voi reproduce integral mai jos:

„Femeia îşi pierdu răbdarea.

– Şi pînă atunci ce mîncăm? întrebă ea, şi-l apucă pe colonel de gulerul flanelei. Îl zgîlţîi cu putere.

– Spune-mi ce mîncăm?

Colonelul avu nevoie de şaptezeci şi cinci de ani – de cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut – ca să ajungă la această clipă. Se simţi pur, conştient şi invincibil la clipa în care răspunse:

– Rahat!”.

Deci, stimați cetăţeni (colonei) din Republica Moldova, ce spune-ți: procedăm ca și în povestirea lui Marquez sau găsim alte soluții?

Dumitru Spătaru