Rezultatele Barometrului de Opinie Publică, făcute publice în această săptămînă, confirmă încă o dată cîteva lucruri care devin tot mai evidente: asistăm la creşterea popularităţii unor partide de stînga, dar şi a forţelor de alternativă pe dreapta (într-o măsură mai mică) şi la prăbuşirea partidelor care au dat tonul evenimentelor politice în ultimii ani.
Astfel, un calcul elementar arată că, dacă s-ar organiza alegeri parlamentare anticipate, două dintre partidele care reprezintă guvernarea la acest moment (PLDM şi PL), pur şi simplu nu ar trece în Parlament. Locul lor ar urma să fie ocupat de către un eventual partid constituit în baza Platformei DA, dar şi de către noul partid al ex-Premierului Iurie Leancă. Însă, chiar şi dacă aceste două noi alternative de dreapta au reuşit să „împingă” sub pragul electoral PLDM şi PL, ele, totuşi, nu au forţa necesară pentru a pretinde să ajungă la guvernare. Estimativ, acestea ar avea în total circa 33 de mandate. Dacă e să luăm în calcul şi faptul că PD, care în prezent se află la guvernare, ar acumula, confirm sondajului, circa 13 mandate, vedem că formaţiunile de orientare democratică, pro-europeană (cel puţin declarativ, au această orientare) nu vor avea numărul necesar de voturi pentru a constitui o nouă coaliţie pro-europeană.
De cealaltă parte, situaţia partidelor de stînga este mult mai bună. Astfel, asistăm în continuare la creşterea popularităţii „Partidului Nostru”, care, confirm sondajului citat, ar avea cam 24 de mandate, urmat de Partidul Socialiştilor – 17 mandate şi Partidul Comuniştilor – 14 mandate (chiar dacă comuniştii se află în cădere liberă, oricum ei rămîn o forţă politică care trebuie luată în calcul). Prin urmare, aceste trei formaţiuni de stînga, după eventuale alegeri parlamentare anticipate, vor putea lesne constitui o majoritate parlamentară, care ar învesti şi Guvernul. Însă, este evident că ele nu vor avea numărul necesar de voturi pentru alegerea Preşedintelui ţării – minimum 61. Astfel, dacă pînă atunci nu se va modifica modalitatea de alegere a şefului statului, aceste trei partide vor trebui să meargă pe una din trei căi posibile: 1) să încerce „racolarea” a şase deputaţi din alte partide, reuşind astfel să ajungă la minimul necesar de 61 de voturi; 2) să atragă PD la guvernare şi, în acest caz, coaliţia va fi de centru-stînga, nu de stînga; 3) să formeze o coaliţie în trei (PN, PSRM şi PCRM), să-şi asume conştient un eşec în alegerea Preşedintelui ţării şi să meargă în anticipate, dar, între timp, să „cureţe” instituţiile statului de toţi exponenţii fostei guvernări, făcîndu-şi astfel mai uşoară misiunea electorală ulterioară.
Însă, este prea puţin probabil că PD va sta cu mîinile în sîn şi va aştepta ca cele trei partide de stînga să-i decidă soarta. Nu este exclus că PD, fiind formaţiunea cu cea mai mică prezenţă parlamentară după eventuale alegeri anticipate, va fi, totodată, şi cel mai activ jucător postelectoral, care va avea un rol decisiv în stabilirea configuraţiei viitoarei guvernări. Astfel, PD ar putea uşor strica calculele stîngii fie fuzionînd cu PCRM (înainte de alegeri sau după), fie determinînd două din cele trei partide să accepte o coaliţie cu PD, astfel al treilea partid de stînga fiind scos din joc, fie apelînd la resursele administrative, pe care, la sigur, le va controla şi la acea etapă, şi, cu ajutorul acestora, făcîndu-i mult mai „cooperanţi” pe unii lideri de stînga.
Într-un cuvînt, la acea etapă mult va depinde atît de cele trei partide de stînga menţionate, cît şi de PD. Iar cine se va mişca mai rapid şi va juca mai iscusit, acela şi va determina forma şi conţinutul viitoarei guvernări. Şi aici variante pot fi doar două: o coaliţie de stînga sau o coaliţie de centru-stînga.
Dumitru Spătaru
