În secolul XIX, unul dintre profesorii proeminenţi în domeniul Apocalipsei, William Miller, după studii temeinice ale Bibliei în părțile ce țineau de a doua venire a lui Isus Hristos în această lume, creează propria lui sectă creştină, cunoscută sub numele de Milleriţi. El are o serie de lecții publice și întîlniri, între 1843 și 1844, devenind destul de popular în partea de Vest a Statelor Unite ale Americii. Unul dintre urmaşii săi, Samuel Snow, a anunţat că a Doua Venire va avea loc la data de 22 octombrie 1844. Adepţii milleriţi au început să se pregătească pentru ziua cea mare. Şi-au sistat activităţile zilnice şi îşi petreceau timpul în studii religioase. Pe măsură ce ziua se apropia, ei părăseau locurile de muncă, cedau bunuri şi plăteau datoriile rămase. În noaptea presupusei apariţii, mileriţi s-au adunat în robe albe pentru a se întîlni cu Isus Hristos. În acea noapte nimic nu s-a întîmplat și aceasta a zdrobit milleriţii. Evenimentul a fost numit „Marea Dezamăgire”.

Mi-am amintit de această parte a istoriei, făcînd o retrospectivă a celor ce s-au întîmplat în politica moldovenească de la 2009 încoace. Politicienii care au preluat atunci puterea au reușit să ne convingă că sînt un fel de „mîntuitori”, care vor salva poporul, îl vor duce în Uniunea Europeană, îi vor oferi o prosperitate la care nici nu putea să viseze etc. Dar avenit marea Marea Dezamăgire și, la fel ca secta mileriților, a fost zdrobită tabăra pro-europeană din Republica Moldova.

Cineva mi-ar putea reproșa că Republica Moldova continuă calea integrării europene, că acea clasă politică de la 2009 nu a dispărut cu totul, că unele părți ale ei continuă să se manifeste și acum etc. Sînt total de acord, însă și aici văd o legătură strînsă cu secta mileriților. Or, după discreditarea acesteia, s-au format unele grupuri disidente, care au continuat să promoveze în mase anumite idei ce au stat la baza activității mileriților. Două dintre acestea sînt destul de cunoscute la nivel mondial, sînt culte înregistrate și în Republica Moldova și se bucură chiar de o susținere oarecare în rîndurile conaționalilor noștri (nu le voi da denumirile pentru a nu răni eventual sentimentele religioase ale cuiva). Așa e și cu „mileriții” noștri de la 2009 – unii au reușit să supraviețuiască, să se adapteze noilor condiții și chiar se bucură de un sprijin anume în continuare. Dar aceasta nu înseamnă că cineva a anulat Marea Dezamăgire, pe care o resimte atît de acut societatea moldovenească. Și această dezamăgire este atît de mare, încît dacă acum cineva ar vorbi iarăși despre venirea „unui nou mîntuitor în politica moldovenească”, toți l-ar privi ca pe un nebun.

Dumitru Spătaru