Astăzi, una dintre cele mai mari probleme ale Republicii Moldova este lipsa unui lider naţional. Gravitatea acestei probleme iese şi mai mult în evidenţă pe fonul evenimentelor ce au loc în regiunea europeană din care face parte ţara noastră, dar şi pe fonul situaţiei interne din Republica Moldova.

Chiar dacă are şi Preşedinte, şi Speaker, şi Prim-ministru, şi o mulţime de lideri de partide mai mari şi mai mici, Moldova, totuşi nu are un lider naţional, iar lipsa acestuia generează instabilitate, incertitudine şi o mare nesiguranţă. Unii ar putea spune că liderul naţional este mai degrabă ceva caracteristic societăţilor cu democraţii nefuncţionale sau nedemocratice, în genere, totalitare sau predispuse spre totalitarism şi dictatură, dar nu este chiar aşa. Multe ţări cu democraţii avansate au pe post de lideri naţionali conducătorii de guverne (Italia, Germania), alte ţări – preşedinţii (SUA, Franţa), altele – regii (Anglia, Spania) etc. Liderii naţionali sînt cei care-şi asumă cea mai mare parte a discursului public extern, dar şi rolul de garant al stabilităţii interne. Liderii naţionali joacă rolul principal în aplanarea conflictelor şi crizelor interne şi, prin mesajele promovate, trasează clar poziţia ţării lor faţă de conflictele şi crizele din exterior. Aceşti oameni sînt consideraţi jucătorii politici de bază în ţările lor, iar uneori şi în afară, de ei, în mare parte, îşi leagă speranţele cetăţenii, care vor să se simtă protejaţi, în siguranţă în propria ţară, în imediata ei vecinătate, dar şi oriunde s-ar afla în lume. Atîta timp cît au lideri naţionali, cetăţenii au şi un punct de reper, dar şi un motiv în plus de linişte.

Republica Moldova, din păcate, nu face parte din categoria unor astfel de state. Ţara noastră a avut mai mulţi preşedinţi, speakeri, premieri, dar şi lideri de partide, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să se ridice pînă la nivelul în care să fie considerat lider naţional. La un moment dat se crease impresia că astfel de lideri pot deveni ex-preşedinţii Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin, dar şi ex-premierul Vlad Filat, primul şi (deocamdată) unicul lider de partid care a condus Executivul. Însă, nici unuia dintre ei nu i-a ajuns forţa necesară pentru a face pasul decisiv, pentru a depăşi statutul de lider al unei tabere politice anume şi de a deveni lider naţional.

Cea mai gravă situaţie din acest punct de vedere s-a atestat în ultimii doi ani. Pentru prima dată primele trei funcţii în stat au fost ocupate de persoane care nu aveau nici măcar statut de lider politic şi, în genere, aveau prea puţine în comun cu politica reală. Incontestabil, şi Preşedintele Timofti, şi Speakerul Corman, şi Premierul Leancă sînt profesionişti desăvîrşiţi în domeniile din care vin, persoane cu o bună reputaţie şi cu o dorinţă enormă de a schimba ceva în Republica Moldova. Dar toate aceste calităţi apreciabile nu sînt suficiente pentru a asigura statutul de lider naţional. Astfel, Moldova s-a pomenit practic „decapitată” politic într-o perioadă în care avea nevoie mai mult ca oricînd de un lider naţional puternic, în perioada în care situaţia în spaţiul ex-sovietic s-a agravat brusc, au pornit mişcări geopolitice de ordin major cu scopul reconfigurării frontierelor existente pînă acum, iar multe din elementele războiului rece au redevenit actuale, punînd între-o nouă lumină relaţiile dintre marile puteri ale lumii, dar şi situaţia statelor mici ca Republica Moldova.

Nu mai puţin important a fost şi faptul că, pe fondalul tensionării situaţiei din spaţiul ex-sovietic, s-a tensionat şi situaţia internă din Republica Moldova. În lipsa unui lider naţional care să-şi asume responsabilitate şi să intervină în vederea detensionării situaţiei, lucrurile s-au agravat şi mai mult, iar astăzi Republica Moldova, în opinia unor analişti politici, este ameninţată la modul real de eventuale explozii sociale.

Criza politică de după alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 a scos încă o dată în evidenţă cît de mult îi lipseşte Republicii Moldova un lider naţional. Parcă şi Preşedintele ţării, şi liderii de partide şi-au făcut datoria sau au încercat să o facă, dar ceva a lipsit totuşi Republicii Moldova ca să facă pasul decisiv de la incertitudine politică spre stabilitate şi acest ceva (mai bine zis cineva) a fost anume un lider naţional puternic.

Scindarea tot mai pronunţată a societăţii moldoveneşti, creşterea continuă a nemulţumirii în rîndurile populaţiei, activizarea unor regiuni şi lideri regionali, redimensionarea activităţii unor tabere politice, dar şi multe alte manifestări şi tendinţe de acelaşi gen ne duc la gîndul că situaţia internă din Republica Moldova va degrada în continuare şi încă nu se ştie dacă la un moment dat nu va scăpa cu totul de sub control. De aceea, astăzi putem afirma cu toată certitudinea că Moldova are nevoie mai mult ca oricînd de un lider naţional. Numai o personalitate puternică, care s-ar putea ridica la nivelul acestui statut, ar putea proteja ţara noastră de evoluţii nedorite şi ar putea servi drept garant al stabilităţii în continuare. Dar oare are capacitatea clasa politică actuală, societatea, în general, să dea „naştere” unui astfel de lider? Rămîne să vedem…

Dumitru Spătaru