Pe cînd eram copil, mi-a fost dat să trec printr-un fel de „epidemie de şah”, care îi „afectase” nu doar pe colegii mei de clasă, ci mai că nu întreaga şcoală unde-mi făceam studiile. Nu-mi amintesc de unde a pornit „epidemia” (poate că cineva de la noi din şcoală cîştigase vre-un turneu şi astfel ne-a motivat şi pe noi să ne „apucăm” de şah sau poate că profesorul de sport a reuşit să ne insufle această pasiune), dar cert este că, spre marea satisfacţie a părinţilor şi profesorilor, cea mai mare parte dintre noi uitase de alergatul pe coridoare în pauze, de jocul în cărţi pe sub mese în ultimele rînduri din clasă, de multe alte chestii şi ne „apucasem” aproape cu toţii de şah. Desigur, unii au continuat să acorde preferinţă cărţilor de joc în detrimentul şahului, iar părinţii şi profesorii nu au scăpat ocazia să ne povăţuiască: „Cei care joacă şah, vor ajunge oameni deştepţi în viaţă, iar cei care joacă cărţi, vor deveni bandiţi”.

În una din zile, un băiat din clasa mea (era unul din „bandiţii” care continua să joace cărţi), căruia noi toţi îi spuneam Tolică, s-a apropiat de mine şi mi-a spus timid ca să nu-l audă băieţii cu care juca cărţi: „Ai putea să mă înveţi şi pe mine să joc şah, dar aşa, după lecţii, ca să nu vadă prietenii mei?”. Cum puteam să-l refuz?!

După lecţii, am scos tabla de şah, am aranjat figurinele şi m-am apucat să-i explic lui Tolică regulile jocului. Dar el nu a stat să asculte prea mult şi, nerăbdător din fire, mi-a propus să începem jocul ca să înveţe totul din mers. La un moment dat mi-am dat seama că, profitînd de neatenţia mea, Tolică îmi fura ba o figurină, ba alta. Nu i-am spus nimic, pentru că oricum era un joc experimental şi oricum aş fi putut să-l înving pe acel începător chiar şi cu figurinele pe care le aveam la dispoziţie. Dar în momentul în care mi-a dispărut regele, am răbufnit şi i-am spus în faţă: „Tolică, mi-ai furat regele. Te rog, să mi-l întorci”. La care el strînse mirat din umeri şi cu cea mai nevinovată mutră din toate cîte erau posibile îmi spuse: „Poate l-ai pierdut în timpul jocului. Poate eu l-am bătut cu altă piesă, dar tu nu ai observat. Joacă fără rege, dacă eşti aşa de krutoi”. Asta m-a scos şi mai tare din sărite şi i-am spus: „Tu nu înţelegi că regele nu poate dispărea pur şi simplu?! El nu poate fi bătut! În momentul în care e ameninţat de altă figurină, e şah şi dacă nu are nu are cum se proteja, e mat – se termină jocul. Dar regele niciodată nu părăseşte tabla de joc!”. Văzînd că a fost prins cu minciuna, Tolică mi-a spus: „Uite cum facem: dacă nu ai rege şi nu putem continua jocul, zicem că e egalitate. Tu te duci în drumul tău, iar eu mă duc să joc cărţi cu băieţii. Important e să nu cumva să spui cuiva că eu am pierdut. E egalitate. Ai înţeles?”. Şi Tolică, cel care pur şi simplu nu putea accepta gîndul că poate pierde, a plecat să joace cărţi cu gaşca lui. Nu ştiu dacă vreodată a învăţat să joace şah şi nici nu ştiu dacă a ajuns „bandit”, aşa cum le preziceau profesorii şi părinţii celor ce jucau cărţi. Pur şi simplu viaţa ne-a dus în direcţii diferite şi nu am mai auzit de el de vre-o douăzeci de ani.

Mi-am amintit de acest caz din copilărie, urmărind atent ce se întîmplă în politica moldovenească în ultimul timp. Se zice că politica e un fel de joc de şah, unde fiecare face mutări inteligente, încercînd să-şi ţină adversarul în şah, iar la momentul oportun – să-i declare mat. Poate aşa e în politica din ţările cu democraţii dezvoltate. Dar, dacă politica noastră e şi ea o partidă de şah, atunci mi se pare că jucătorii au cam aceeaşi calificare ca şi Tolică din copilăria mea.

În ultimul timp, am văzut că de pe tabla (politică) de şah dispar tot mai multe figurine şi impresia generală este că acestea dispar nu în urma unui joc cinstit, în urma unei competiţii a minţii, ci pur şi simplu sînt înlăturate, exact aşa cum îmi fura mie Tolică figurinele în timpul acelei partide de pomină. Şi, dacă e să fiu sincer pînă la capăt, nu mai sînt sigur nici de faptul că regele e încă în joc. Sau poate că politicienii noştri nu mai joacă şah şi au trecut la jocul de cărţi? Poate au devenit ceea ce ne preîntîmpinau profesorii şi părinţii în îndepărtata noastră copilărie că se întîmplă cu cei ce joacă cărţi? Nu mai înţeleg nimic…

Dumitru Spătaru