În aceste zile, în presă au apărut numele mai multor posibili candidați la funcția de Președinte al Republicii Moldova, în cadrul scrutinului republican pe care-l vom avea în acest an. Despre șansele unora dintre aceștia am scris și eu într-un comentariu. Acum însă nu la șanse și nu la nume vreau să mă refer, ci la alt detaliu care mi-a „sărit” în ochi, parcurgînd încă o dată respectiva listă.

Dacă e să împărțim această listă în categorii convenționale, atunci numărul acestora ar fi trei. În prima categorie i-am plasat pe potențialii candidați pe care i-am numit „simpli președinți”. Adică, dacă vor ajunge în funcție prin nu știu ce minune, ei se vor limita să bea cafea cu ambasadori și cu oficiai străini, să poarte discuții savante cu cei din propriul anturaj, să apară din cînd în cînd la televizor, să nu-și asume nici o responsabilitate pentru ceea ce fac și, în genere, să se ferească să facă ceva, cu excepția cazurilor cînd li se va indica din altă parte (de la stăpînul real) ce decizie să ia. Moldova a avut mai mulți simpli prim-miniștri, iar unul dintre aceștia chiar a recunoscut public că a fost „un simplu Prim-ministru”. De ce nu am avea acum și un simplu Președinte de țară, dacă numărul doritorilor de a fi în această postură este atît de mare (și reprezentanți ai puterii, și pretinși lideri de opoziție, și persoane, care, chipurile, sînt din afara politicului etc.).

A doua categorie convențională este cea a „președinților impotenți”, adică a celor care au anumită priză la electorat, au reușit să se impună într-o măsură oarecare și să creeze iluzia că sînt deștepți, au principii, idealuri și capacitatea de „a salva țara”, dar, care, în realitate, sînt goi pe interior ca o sticlă de șampanie aruncată în colbul drumului de mîna beată a unui chefliu. Dacă ajunge vre-unul din această categorie Președinte de țară, a doua zi după alegeri ne vom pune mîinile în cap, înțelegînd ce am făcut. Or, în fruntea țării va veni un impotent care, în afară de iluzii, nu va putea produce nimic. Și noi va trebui să-l răbdăm patru ani, jurînd (pentru a cîta oară) că data viitoare vom fi mai atenți și nu vom mai aduce la putere „tot rîsul”.

A treia categorie convențională este cea a „președinților războinici”. Aceștia vor să preia funcția de Președinte cu un singur scop – să treacă războiul cu actuala putere la o nouă etapă. Nu pacea, buna înțelegere, conviețuirea armonioasă, dezvoltarea Republicii Moldova etc. îi interesează pe reprezentanții acestei categorii, ci cum „să-i gîtuie” pe rivalii lor politici, care acum reprezintă puterea. Evident, un asemenea Președinte nu va aduce nimic bun țării, deoarece se va ghida strict de interesele sale și a celor din echipa sa.

Aș fi vrut să vă spun că există și a patra categorie, care ne-ar face să privim cu mai mult optimism apropiatele alegeri prezidențiale, dar ea nu există. Cel puțin, pînă la această etapă nu am văzut nici un posibil candidat care nu s-ar fi încadrat în primele trei. Dacă va apărea măcar unul, numaidecît voi scrie despre el.

Cît privește cele trei categorii menționate mai sus, cele mai mari șanse de a-și promova un om în fruntea statului îl au cei din prima categorie. Cel puțin, la acest moment. De aceea, dacă nimic nu se va schimba între timp, campania preelectorală, dar și cea electorală va trece sub sloganul neoficial – „În așteptarea unui simplu Președinte”. Iar cine concret va fi acesta, urmează să vedem, căci doritori sînt o mulțime…

Dumitru Spătaru