Cu aceste cuvinte, m-a întîmpinat un coleg de facultate, căruia am decis să-i fac o vizită acum cîteva zile, profitînd de faptul că, în august, politica e „în vacanţă”, iar noi, cei care scriem despre politică şi politicieni avem, mai mult timp liber la dispoziţie.

Nu l-am văzut pe colegul meu de ceva timp şi poate din această cauză m-i s-a părut mai îmbătrînit, mai încovoiat de grijile vieţii, mai dezamăgit, dar la fel de „aprins” ca altădată. Flutura în mîini cîteva facturi şi tot striga: „Aşa nu se mai poate! În ţara asta trăiesc bine doar hoţii şi politicienii, ceea ce în esenţă e cam tot aceeaşi! Gata! Ajunge! Mă implic şi eu în politică! Vreau să trăiesc bine!”.

Trebuie să recunosc că m-am simţit jenat de modul în care m-a întîmpinat fostul meu coleg de facultate şi chiar îmi veni gîndul că vizita mea nu e tocmai potrivită, dar cînd, invocînd o urgenţă, am vrut să plec, el s-a grăbit să-şi ceară scuze pentru comportamentul său şi m-a rugat să rămîn. Dintr-o vorbă în alta, am înţeles de unde vine supărarea lui. Omul lucrase pînă în 2010 peste hotare, unde, de bine de rău, avea nişte venituri care-i permiteau să ducă un trai decent împreună cu familia. Dar, după ce la guvernare au venit „ai noştri”, el a revenit în ţară cu planuri mari, crezînd că totul s-a schimbat şi că acum îşi va putea face un rost aici, lîngă prieteni, rude, apropiaţi. Şi-a deschis o mică afacere, contînd pe economiile cu care venise în ţară, pe programele despre care auzise că le lansase statul pentru susţinerea celor reveniţi acasă de peste hotare şi care vroiau să lanseze afaceri, dar şi pe forţa de muncă ieftină. Dar, în curînd, banii cu care venise s-au terminat, ajutor din programele multlăudate aşa şi nu a putut obţine (poate din cauza lui – nu mă apuc să judec), iar moldovenii s-au dovedit a fi nu chiar atît de harnici după cum credea el şi nu prea s-au grăbit să ocupe „locurile de muncă sigure” ce le-au fost oferite. Mai mult ca atît, fostul meu coleg s-a convins că nu prea s-a schimbat situaţia nici în ceea ce ţine de „vizitele” diferitor reprezentanţi ai structurilor de stat – „de la fisc şi pînă la sanepid”, fiecare dintre care „trebuiau hrăniţi, chiar dacă totul era perfect legal, altfel pe puneau repede pe brînci”.

Decepţionat, peste doi ani şi-a închis afacerea şi s-a gîndit că mai bine ar fi dacă s-ar angaja la un loc de lucru bine plătit – griji mai puţine şi mai mult timp alături de cei dragi. Dar şi aici norocul i-a întors spatele –peste un an, lovit de criză, şeful i-a spus că e nevoit să-l concedieze. Aşa că fostul meu coleg a nimerit din nou „la limita existenţei”, adică exact în aceeaşi situaţie în care era înainte de a pleca peste hotare. Dintr-un anumit punct de vedere, situaţia lui e chiar puţin mai rea, pentru că, din cîte spune el, acum nu mai poate merge peste hotare, deoarece şi acolo e criză şi nu e uşor să-şi găsească de lucru. De aceea, nu ştiu dacă spune acest lucru în serios, sau la nervi, dar unica cale de a supravieţui care i-a rămas este să se implice în politică, deoarece e ferm convins că doar fiind hoţ sau politician în Moldova poţi trăi bine.

…Au trecut cîteva zile de cînd m-am văzut cu fostul meu coleg. Am primit şi eu între timp unele facturi, în plus a venit timpul să achit nişte datorii mai vechi şi nu ştiu de ce dar tot mai des îmi vine gîndul că ar trebui şi eu să mă implic în politică….

Dumitru Spătaru