O sincronizare stranie a acţiunilor are loc pe stînga eşichierului politic şi aceasta se observă deja cu ochiul liber. Partidele de stînga, care pînă mai ieri concurau între ele, stricîndu-şi unul altuia planurile şi furîndu-şi ideile, acum se pare că au ajuns la o înţelegere, au împărţit strict care şi cu ce se va ocupa şi au purces la implementarea unui plan care se poate de presupus că există.

Astfel, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova s-a concentrat mai mult pe critica Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană, care urmează să fie semnat în scurt timp. Comuniştii doar foarte rar se axează pe avantajele pe care le-ar oferi Republicii Moldova aderarea la Uniunea Vamală şi la Comunitatea Euro-Asiatică, deşi, pînă mai ieri, duceau o luptă acerbă pentru acest mesaj cu socialiştii, iar cu social-democraţii au acceptat la un moment dat chiar şi un parteneriat politic numai pentru a nu rata un subiect atît de atractiv pentru o parte a electoratului lor. Acum, comuniştii critică „constructiv” puterea şi factorii de decizie de la Bruxelles, iar impresia generală este că PCRM nu doreşte să-şi pună în cap Occidentul, luînd, probabil, în calcul şi o eventuală venire la putere. Iar comuniştii au văzut deja, în baza exemplului Ucrainei, ce se poate întîmpla cu acei care sfidează deschis Uniunea Europeană. Într-un cuvînt, comuniştii au început să promoveze o politică destul de echilibrată în raport cu Vestul şi cu Estul, lăsînd mesajele cu iz extremist altor formaţiuni de stînga şi dînd astfel impresia că-şi pregătesc terenul pentru revenirea la putere,

Destul de straniu din acest punct de vedere pare şi comportamentul socialiştilor. Dacă pînă mai ieri acest partid îşi construia mesajul public pe critica politicilor sociale ale guvernării, dar în special pe promovarea ideii integrării euro-asiatice a Republicii Moldova, acum cea de-a doua componentă a mesajului practic a dispărut, fiind înlocuită cu promovarea moldovenismului. Desigur, socialiştii continuă să promoveze şi ideea integrării euro-asiatice, dar dau impresia că o fac mai mult din inerţie, iar adevărata lor miză este deja moldovenismul. În acest sens, eu vin cu spoturi promoţionale, cu campanii media, cu declaraţii etc. Mai mult ca atît, din mesajul public al socialiştilor practic a dispărut cu desăvîrşire critica altor partide de aceeaşi orientare, în special a comuniştilor. Iar aceasta consolidează ideea că între partidele de stînga ar putea să existe careva înţelegeri.

Spre surprinderea multora, ideea integrării euro-asiatice, care pare abandonată parţial de comunişti şi socialişti, a fost preluată de social-democraţi. PSD şi anterior a avut o poziţie distinctă în acest sens, reuşind chiar să colecteze peste 230 mii de semnături ale cetăţenilor cu drept de vot în susţinerea respectivei iniţiative, însă, odată cu intrarea masivă şi chiar brutală a PCRM şi PSRM pe acest mesaj, a dat impresia că a făcut un pas în urmă. Acum, după ce nişa a redevenit liberă (cel puţin, aceasta este impresia ce se creează), PSD a revenit şi a anunţat că în scurt timp va relua şedinţele grupului de iniţiativă care a colectat semnăturile menţionate mai sus şi, în genere, va reveni la demersul său public privind necesitatea organizării unui referendum în problema aderării Republici Moldova la Uniunea Vamală şi Comunitatea Euro-Asiatică.

În timp ce comuniştii se ocupă de Acordul de Asociere RM-UE, socialiştii – de promovarea moldovenismului, iar social-democraţii au revenit la ideea integrării euro-asiatice a Republicii Moldova, Partidul Regiunilor, cea de-a patra formaţiune de stînga importantă din ţara noastră, se axează tot mai mult pe apărarea intereselor vorbitorilor de limbă rusă şi pe factorul regional. Iar aceşti doi factori sînt extrem de importanţi în lumina ultimelor evenimente din Ucraina. Astfel, PR este în avangarda evenimentelor care vizează autonomia găgăuză, problemele legate de etnicii bulgari din Taraclia, dar şi a altor evenimente de acelaşi fel. În mod straniu, celelalte trei partide menţionate mai sus nu manifestă nici un interes pentru filiera pe care încearcă să o ocupe Partidul Regiunilor, deşi este una destul de atractivă şi pentru mulţi dintre alegătorii lor.

Situaţia descrisă mai sus poate avea trei posibile explicaţii: fie există o înţelegere între cele patru forţe de stînga; fie ele şi-au analizat reciproc comportamentul, au făcut anumite concluzii şi au luat anumite decizii; fie există un centru comun de coordonare (poate chiar în afara hotarelor ţării) de unde cele patru formaţiuni primesc indicaţii cum să procedeze în anumite situaţii concrete şi cum să se poziţioneze la general. Aşa sau altfel, dar sincronizarea aproape perfectă a acţiunilor care se observă pe stînga eşichierului politic nu poate să nu fie văzută. Şi cel mai important este că această sincronizare este una eficientă şi benefică minimum celor patru formaţiuni politice menţionate mai sus, dacă nu şi altor forţe. Întrebarea este dacă e benefică sincronizarea respectivă şi pentru Republica Moldova? Timpul va arăta şi, cel mai probabil, pînă a afla răspunsul la această întrebare nu a mai rămas atît de mult de aşteptat.

Dumitru Spătaru