Situaţia politică actuală din Republica Moldova altfel decît blocaj total nu poate fi numită. Pe de o parte avem protestatarii, care cer demisia incorpore a puterii şi organizarea alegerilor parlamentare anticipate, nedorind să facă nici o concesie, iar pe de altă parte este puterea, care lasă să se înţeleagă că nu e dispusă să cedeze nimic şi că nu va face nici un pas înapoi. Dar, chiar şi în această confruntare acerbă, în care ambele tabere dau dovadă de o încăpăţînare care întrece orice măsură, se pare că există, totuşi, o soluţie ce ar putea împăca ambele părţi.

Această soluţie este destul de simplă, cel puţin la prima vedere – puterea trebuie să propună protestatarilor să identifice ei înde ei candidatura viitorului Preşedinte al ţării, dat fiind faptul că actualul şef al statului a intrat deja în ultimele şase luni de mandat, iar alegerile noului Preşedinte vor putea demara începînd deja cu luna februarie 2016. Avantajele pentru ambele tabere, în cazul în care s-ar merge pe această cale, sînt evidente.

Dacă s-ar ajunge la o asemenea soluţie, ar apărea premise reale pentru satisfacerea multor revendicări ale protestatarilor fără a se recurge la alegeri parlamentare anticipate şi fără a arunca ţara în haos. Un astfel de Preşedinte ar stabili un echilibru politic cît de cît, reprezentînd alte forţe politice decît cele aflate la guvernare. În plus, el ar putea interveni direct în procesul politic, avînd atribuţii clare în raport cu puterea executivă (desemnînd candidatul la funcţia de Prim-ministru, folosind pîrghiile pe care le are prin intermediul Consiliului Suprem de Securitate, semnînd decrete privind demisia unor miniştri etc.), dar şi cu unele instituţii aflate în afara puterii executive (spre exemplu, SIS). De asemenea, un şef al statului desemnat de protestatari ar putea influenţa direct politica externă a ţării, ar putea pune presiune pe Parlament, folosindu-şi dreptul de a nu promulga anumite legi sau de a veni cu mesaje în faţa deputaţilor, ar putea stopa anumite acţiuni ale puterii, apelînd la Curtea Constituţională etc. Cu alte cuvinte, protestatarii ar obţine acces direct la administrarea ţării prin intermediul unui Preşedinte ce-i va reprezenta pe ei, nu partidele de la guvernare.

Totodată, puterea, cedînd protestatarilor dreptul de a delega viitorul Preşedinte, se va asigura că protestele vor înceta, că ţara va fi asigurată cu condiţii de stabilitate şi, cel mai important, va evita alegerile parlamentare anticipate, care s-ar putea solda cu schimbarea totală a guvernării şi cu pierderea de către partidele aflate la putere a oricărei pîrghii de influenţă asupra situaţiei politice din Moldova. De asemenea, luîndu-se în calcul unele porniri violente ale protestatarilor în ultima perioadă, puterea s-ar asigura că evită o rebeliune populară, o revoltă a maselor, o revoluţie în urma căreia ar putea fi înlăturată forţat de la guvernare.

Evident că, atît protestatarii, cît şi guvernarea, şi-ar dori să exercite integral puterea în stat. Dar, în condiţiile în care ambele tabere stau ferm pe poziţii şi nu sînt dispuse să cedeze nimic, e clar că acest lucru e prea puţin posibil. În acelaşi timp, varianta în care protestatarilor li s-ar propune delegarea candidaturii viitorului Preşedinte şi pe această cale li s-ar oferi un acces oarecare la putere, pare mult mai reală. Rămîne acum să vedem dacă puterea ar accepta să ia în calcul un astfel de scenariu şi, dacă da, atunci vom vedea dacă protestatarii au capacitatea de a se mobiliza astfel încît să reuşească să identifice o candidatură unică la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova.

Dumitru Spătaru