Cred că vă mai amintiți că Iago este unul din personajele din drama lui Shakespeare „Othello”, căruia îi revine un rol determinant în respectiva dramă. Anume el, fiind stegarul lui Othello, ajunge să-l urască pe acesta (pentru că l-a promovat pe Cassio la gradul de locotenent). Iago ajunge să „țese” intrigi, făcîndu-l pe Othello să creadă că Desdemona ar avea o aventură cu Cassio, iar cu ce se termină totul, cred că nu e cazul să vă amintesc…

Mi-am amintit de acest personaj al lui Shakespeare sub influența unei discuții avute în aceste zile cu un scriitor. Acesta crede că lîngă fiecare politician cît de cît important din Republica Moldova este cîte un Iago, care „nu e obligatoriu să-și urască șeful, așa cum o făcea personajul lui Shakespeare, dar care, la sigur, „țese” intrigile sale, punîndu-și superiorul în situații stupide, iar uneori chiar și distrugîndu-l”. Tot el mi-a amintit că anterior portalul nostru a abordat în repetate rînduri problema anturajului politicienilor și s-a arătat mirat că „nu mai scriem la o temă atît de importantă”.

Pe scurt, interlocutorul meu s-a arătat încrezut că, de cele mai multe ori, relele pe care noi le atribuim politicienilor, sînt făcute de aceștia ca urmare a intrigilor ce le „țes” cei din anturajul lor. „Aș putea să-ți dau o mie de exemple cînd politicieni de prim rang au eșuat din cauza intrigilor celor din anturajul lor. Acești Iago ai zilelor noastre au umblat cu zvonurile pe lîngă șeful lor, i-au îndreptat furia în direcția care le-a trebuit lor, au creat imagini pozitive (în ochii șefilor lor) unor rîsuri, care, fiind promovate în funcții sau oferindu-li-se diverse recompense, și-au arătat adevărata față”, cam ceva de felul acesta mi-a spus el.

Scriitorul s-a arătat tare deranjat de faptul că „nimeni nu vede rolul enorm pe care-l joacă acești Iago, care culeg doar beneficii, dar nu-și asumă nici un risc, fiind mereu în umbră”. Și tot el a concluzionat: „Dacă vrei să vezi fața adevărată a unui politician, ia-i pe toți Iago de lîngă el și urmărește-l atent cît e pe cont propriu, cît încă locurile rămase libere nu sînt ocupate de alți Iago”. Și deoarece (singur a recunoscut asta), la modul practic, e cam greu de obținut efectul respectiv, mi-a sugerat să gîndesc despre politicieni prin prisma anturajului lor: „Dacă vrei să anticipezi acțiunile unui sau altui politician, nu-i fă lui portretul psihologic, ci analizează modul de a gîndi și de a fi al anturajului lui”.

Într-un cuvînt, deși admite ideea că în Moldova nu există politicieni „chei de biserică”, scriitorul crede că nu ei sînt cei mai periculoși, ci „Iago care s-au oploșit pe la înaltele curți politice”.

Iar la final (probabil ca să-mi încurce cu totul gîndurile), mi-a sugerat: „Dacă vrei să înțelegi ce se întîmplă acum în Moldova și ce va urma, identifică-l pe Iago. Nu pe mulți, ci pe un anume Iago. O fi fiind odios stăpînul său, dar, te asigur, în realitate Iago e capul relelor”.

Dumitru Spătaru